Skip to main content

Etichetă: Asus

Amintirile viitorului trecut

Îmi amintesc cum mă uitam la primele episoade din Star Trek: mă miram că unii pot vedea viitorul oarecum asemănător felului în care îl percepeam eu. De neînţeles pentru mine era însă faptul că nu erau atât de mulţi roboţi precum îmi închipuiam eu. Celebrele comenzi „Computer, tell me…” mi se păreau ficţiune pură, ce întrecea până şi imaginaţia mea. Viitorul tehnologic îl vedeam undeva pe la povestirea SF a lui Isaac Asimov, „Eu, robotul” (nu filmul!): oamenii sunt stăpâni absoluţi, iar roboţii cu înfăţişare umanoidă (dar cu detalii ce fac clar diferenţierea lor de oameni) nişte sclavi permanenţi ai celor dintâi. Faptul ca Data era un robot, dar avea şi funcţie de conducere în echipajul uman al navei spaţiale Enterprise, mi se părea o încălcare flagrantă a legilor roboticii formulate de Asimov.

Mulţimea de gadgeturi mă impresiona, pentru că după ce citisem destul de multă literatură SF, aveam o oarecare imagine a dispozitivelor descrise, dar acum le vedeam pentru prima dată ca şi cum ele ar exista chiar în momentul acela. Mi se păreau multe dintre ele fantastice. Acum însă, după ce ACELE gadgeturi au devenit prezente în viaţa noastră, mă întreb cum va arăta viitorul în realitate în „data stelară……”. Şi ce mă miră cel mai mult este că nu ţin minte să fi văzut în serialul Star Trek ceva care să semene cu tabletele. Hai că Data nu ar fi avut nevoie de aşa ceva, fiind el însuşi un supercomputer ambulant, dar ceilalţi? Oamenii se bazau doar pe „Computer, tell me…”? Adică odată teleportaţi pe o planetă apropiată nu aveau nevoie de un dispozitiv dotat cu un ecran rezonabil? Pentru că cele prezentate în serialul de atunci nu puteau depăşi ca dimensiuni un smartphone actual, dar mult mai slab dotate. Nu vi se pare că din mâinile personajelor lipseau nişte tablete? Mie da! Nu de alta, dar poate totuşi aveau şi ei nevoie ca orice explorator stelar de o hartă a locului pe care îl vizitau, hartă ce le putea fi transmisă de „Computer, tell me…” de pe nava Enterprise, care dădea ocol planetei vizitate, scanînd-o tocmai pentru temerarii ce se aflau pe suprafaţa ei.

 

 

Acest articol a fost scris pentru concursul SuperBlog 2011.

 

 

Realitatea ce ne înconjoară: cea virtuală

Ţin minte cum am făcut cunoştinţă în clasa a XII-a cu „cabinetul de informatică” al liceului. Şi mai ţin minte dotările extra-super-mega fantastice: câteva calculatoare Felix ce se conectau la televizoare, iar programele se încărcau de pe un casetofon. Stăteai frumos câte 15-20 de minute să se încarce „progrămelul”, după care aveai bucuria să constaţi că nu s-a încărcat bine. Şi o luai de la început. În fine, dacă doreai să faci altceva… ghinion, trebuia să închizi programul şi să încarci noul program, pentru că de multi-tasking nici nu putea fi vorba. Alte minute pierdute. Mai ţin minte că primul meu joc pe un astfel de computer era Wolfstein. Mooooaaaaamă, ce fercire! Nu conta că merge sacadat ca naiba, da’ stăteam cu mitraliera să împuşc toţi inamicii. Inutil să spun că nu am ajuns niciodată la nivele superioare. Prin al doilea trimestru de clasa a XII-a, o firmă a dotat şcoala cu o reţea de computere. PC-uri. Atunci am făcut cunoştinţă cu server 386 şi terminale 286. Erau „frişcă” pentru acele vremuri. Despre internet citeam prin reviste de ştiinţă şi tehnică, iar intranetul din cabinet era rudimentar după standardele de azi. Atunci am făcut cunoştinţă cu jocul F16, un fel de simulator de zbor.

Timpul a trecut şi au luat ai mei un 486DX. Windowsul se încărca de pe vreo 14 diskete, iar dacă una dădea rateu… ghinion: ai pierdut două ore de pomană. Era Windows 3.11. Da’ nu conta, că îl instalai o singură dată, după care începea distracţia. Atunci am făcut cunoştinţă cu Formula1. Nu mai ţin minte ce ediţie era, dar pentru acea vreme era beton! Ştiam toate circuitele pe dinafară, ştiam ce viraj cu ce viteză se abordează… Mergea şi ăsta sacadat şi uneori se bloca toată măgăoaia, da’ eram ză king. Internetul începuse să apară prin modemuri telefonice, da’ costa de te rupea, plus că nu mai puteai să foloseşti telefonul, aşa că internet cafe-urile erau baza. Şi Mirc-ul, pe care tot atunci l-am descoperit.

Trecera la Pentium a fost destul de târzie, pierdusem ceva din progresele tehnice, dar nici mult timp de computere nu mai aveam. Jocuri? Păi astea începeau să fie tot mai sofisticate şi să consume resurse din ce în ce mai multe. Eu aveam treabă cu Office-ul. Ăla nu mânca mult, dar nici prea „fun” nu era. Începuse era Windows XP. Jocuri începeau să se găsească aproape peste tot, în mod legal, da’ parcă nu mai avea farmec.

Acum mă uit de multe ori în jur şi văd aşa numitele gaming computer, adică dedicate jucătorilor înrăiţi, dotate cu procesoare ce pot fi lesne folosite la editări video profesionale, plăci grafice demne de studiori de animaţie, plăci de sunet ce redau şi zgomotul liniştii sau harduri ce pot depozita Arhiva naţională a României. Mai e foarte puţin până vor fi dotate şi cu instalaţii de climatizare pentru procesoare. Asus a denumit o astfel de linie „Republic of Games” ce este dotată cu cele mai performante componente. Încerc să-mi închipui cum ar funcţiona pe un astfel de laptop vechile jocuri de care vorbeam. Dar vechile jocuri sunt acum istorie, iar noile jocuri simulează de multe ori atât de bine realitatea încât n-ai  mai putea face diferenţa dintre real şi digital, mai ales cu o pereche de ochelari 3D (mai nou nici ăştia nu sunt necesari) şi un sistem audio surround. Pur şi simplu creează o nouă realitate! Una virtuală, of course!

 

 

Acest articol a fost scris pentru concursul SuperBlog 2011.

Fast! Fast! Faster!

Că tot vorbeam de laptopuri într-un articol anterior, tocmai ce-am găsit unul cu specificaţii de rachetă: ASUS Automobili-Lamborghini VX7. Numele duce destul de clar către producătorul italian de supercar-uri, mai ales că e vorba despre un parteneriat între cele două mărci, ce a început prin 2006 cu ASUS Automobili-Lamborghini VX1. Ziceam că are specificaţii de rachetă, pentru că are multe dotări demne de o cauză mai bună, unele fiind doar excese fără o utilitate clară. De exemplu, nu reuşesc să văd utilitatea palmrestului din piele, decât dacă e făcut să epateze. Are procesor Intel Core i7 quad-core fiind primul notebook din lume cu grafică NVIDIA GeForce GTX 460M cu 3GB de memorie video dedicată, unitate Blu-ray combo, două harduri hibride a câte 500GB. Monstruos de-a dreptul! Bănuiesc că are o viteză de procesare de-a dreptul fantastică fără a face prea mult efort.

Dacă te uiţi şi la felul în care arată, numele Lamborghini se justifică:

Cine cumpără aşa ceva cred că o face strict pentru gaming sau pentru a-şi satisface orgoliul.

Un Lamborghini (supercarul, nu laptopul) mi-aş cumpăra (dacă aş avea posibilitatea). Şi tot ca să-mi satisfac un orgoliu. Am eu aşa o plăcere să mai calc puţintel pedala. Asta dacă şi drumul permite (ceea ce înseamnă că prin ţară se întâmplă destul de rar, spre deloc). Am păţit ultima oară, în Ungaria, prin primăvară, când am dus-o pe fiică-mea la grădina zoologică din Budapesta: pe drumul de întoarcere, am călcat puţintel ( 😀 ) pedala, fără să mă uit la vitezometru. Am avut noroc să nu prind nici un radar pe drum, iar ca să-mi atragă atenţia că merg poate puţin prea repede, soacră-mea o întreabă finuţ pe nevastă-mea „auzi? nu ţi se pare că până acum nu ne-a depăşit nici o maşină?” Abia atunci mi-am aruncat ochii pe ceas şi am văzut că aveam peste 150km/h. Mult chiar şi pentru autostrăzile din Ungaria. Poate că asta e şi o reminiscenţă a anilor de karting sau poate a anilor petrecuţi printre maşini la competiţii de profil, ca oficial (arbitru) auto. Sau poate e un microb, nu de alta, dar bulina începe să chibiţeze în trafic „de ce nu depăşim maşina aia?” sau „de ce l-ai lăsat să ne depăşească?”, iar când depăşesc chirăie de fericire. Partea mai interesantă e că de obicei conduc destul de potolit, iar când e şi ea în maşină nu fac acte de bravură.

Acest articol a fost scris pentru concursul SuperBlog 2011.