Şi nu în ultimul rând mulţumiri din partea blogerilor din alte localităţi care au susţinut cauza Oradiei. Ei da, Oradea a câştigat premiul blogosferei pentru „Capitala verde a României”! Sper doar ca acest premiu să netezească puţin calea şi a premiului offline cu acelaşi titlu, ce ar putea aduce puţin mai multă atenţie (şi prioritate în investiţiile pentru un oraş mai verde) din partea Ministerului Mediului şi Pădurilor.
(Confirmarea o vedeţi AICI)
Mai bine zis, se va înmâna deseară unuia dintre cei 10 concurenţi (sunt 11 dacă îi număraţi, pentru că doi au fost la egalitate):
ACETONZ ACTNZ
ANOBIUM PERTINAX
DOMOKOS ZSOLT
IERONIM MORUT
MADALINA CACIORA
SEBASTIAN STANCU
TEREZ MATZA
TOTH COSMIN
TUCS KE
ZOLTAN TOTH
ZSOMBI KERESZTES
Dintre aceştia se va alege câştigătorul „Golden Wormului”-ului (de aur aş adăuga eu 😀 ).
Felicitări finaliştilor!
P.S. Bineînţeles că e vorba de WORMTOPIA!!!
Vă spuneam în câteva articole precedente că se desfăşoară o campanie de recrutare inedită pentru un job de designer la agenţia de publicitate Utopium. Spun inedită, pentru că oamenii de acolo au ales să iasă efectiv la „vânătoare”, prin amplasarea de „râmo-urne” în câteva baruri din urbe. Am şi făcut câteva aprecieri pe Facebook, iar cine m-a mai urmărit p’acolo ştie despre ce e vorba. Dacă vă plac desenele, daţi like-uri, nu vă sfiiţi, până mâine, 21 decembrie, pentru că acesta e modul în care se va face selecţia câştigătorul premiului de 2000 de lei (nu neapărat şi al jobului).
În cele ce urmează, voi face o selecţie cu preferinţele mele, pentru fiecare locaţie în parte:
1. PodZ
Mai multe puteţi vedea (şi vota) aici.
2. Lactobar Retro Bistro
Mai multe desene de la Lactobar găsiţi aici.
3. Lord’s
Celelalte desene ce pot fi votate le găsiţi aici.
4. Columbus Cafe
Puteţi alege şi din cele de aici.
5. Fabrica de Bere
Dar puteţi şi altceva, dintre cele de aici.
6. Lazy Corner
Mai multe aici.
7. Moszkva Cafe (de departe cel mai prolific şi cu cele mai bune desene!)
De aici aveţi în ce alege!
8. Queens
Mai multe desene din Queens aveţi aici.
9. Juice Cafe
Desene din Juice mai găsiţi aici.
10. Abyss Metal Pub
Din Abyss mai găsiţi aici.
11. Yellow Submarine
Mai multe de la Yellow Submarine aveţi aici, dar nu prea multe…
12. Chanson Cafe
Teoretic aici ar trebui să aveţi în ce alege. Dar nu prea aveţi. Puteţi totuşi să vă uitaţi.
Nu uitaţi că doar mâine mai contează voturile voastre!
Cred că se poate observa că de multă vreme susţin mişcarea „Cumpără produse româneşti”. O fac din convingere, fără să câştig nimic din asta, ba mai mult am reuşit să-mi atrag câteva antipatii.
În ultima vreme, unii dintre conaţionali au început să caute produse tradiţionale româneşti. O demonstrează şi faptul că multe centre comerciale organizează diverse târguri ale producătorilor autohtoni de alimente ce respectă reţetele tradiţionale. Şi de multe ori, cu toate că sunt mai scumpe, aceste produse se vând mai bine decât cele mai ieftine dintre produsele industiale. De ce sunt mai scumpe? În primul rând e vorba despre productivitate, iar produsele făcute după reţete tradiţionale, au un proces de fabricaţie nestandardizat şi nu foarte mecanizat, ceea ce implică destul de multă forţă de muncă brută, proces de producţie îndelungat şi implicit volum mai mic de produs finit. În al doilea rând, producătorii folosesc exact ingredientele „ca la mama acasă”, ceea ce înseamnă materie primă de calitate, care se reflectă cu vârf şi îndesat în preţ. Metodele de conservare fără conservanţi artificiali, ridică şi ele preţurile. Pe lângă asta, producătorii sunt siliţi să îşi găsească singuri piaţa de desfacere, tocmai datorită volumelor mici. Ar fi ele multe, dar cred că m-am făcut înţeles.
Pomenesc toate astea, pentru că majoritatea românilor nu înţeleg sau nu vor să înţeleagă că un consum ridicat al produselor româneşti determină o creştere economică reală a României. Cum? Simplu! Rămânând la sectorul alimentar, hai să ne închipuim procesul de producţie: materia primă se obţine din satele româneşti, astfel agricultorii obţin un câştig pe care îl investesc mai departe în creşterea productivităţii. Prelucrarea, presupune folosirea forţei de muncă româneşti, ceea ce se înseamnă salarii pentru angajaţi şi impozite încasate de stat, ceea ce se reflectă în celebrul PIB. Odată făcute, produsele pot fi preschimbate pe bani, care dacă ar fi cheltuiţi pe produse similare din import, ar duce la „scurgeri” de valută în afara ţării, pentru a fi plătiţi producătorii externi. Simplu, nu?
Această „reţetă” se poate aplica oricărui produs. De aceea susţin că ori de câte ori avem posibilitatea de a alege între două produse similare, unul din import şi altul autohton, e de preferat să alegem produsul românesc. În cazul produselor alimentare sau agricole, alegerea e cu atât mai necesară cu cât banii ajung destul de direct la cei ce se ocupă de obţinerea respectivelor produse. Marea hibă a produselor autohtone e lipsa aspectului comercial, deşi nu asta ar trebui să primeze atunci când facem alegerea, dar totuşi o facem. În faţa rafturilor ne comportăm exact ca nişte copii: suntem atraşi de culorile şi imaginile frumoase.
De ce nu face nimic statul pentru a încuraja consumul de produse româneşti? Pentru că nu poate! În momentul în care o autoritate centrală ar aminti ceva legat de acest lucru, ar fi pasibilă de sancţiuni din partea Uniunii Europene sub acuzaţia de „discriminare”. Tot ce se poate face, este ca autorităţile locale să organizeze târguri de produse alimentare tradiţionale. De asemenea retailerii, fie companii româneşti, fie companii multinaţionale, încep să înţeleagă că trebuie să facă ceva pentru încurajarea producţiei autohtone, pentru că altfel nu se creează bunăstare, iar ca efect scade numărul cumpărătorilor, deci şi volumul vânzărilor. Rămâne să mai înţeleagă şi cumpărătorul român că un produs românesc cumpărat îi poate salva chiar lui locul de muncă.
Gândind puţin mai departe, un producător ce îşi poate creşte producţia, ce poate face mai departe? Export? Eu sunt convins că da. Oare asta ce ar însemna pentru economie? Oare?…
Acest articol a fost scris pentru concursul SuperBlog 2011.
Mă gândesc de foarte multe ori ce aş face dacă nu aş avea maşină să mă mişc după bunul plac, adică să merg la sfârşitul unei săptămâni lungi şi obositoare, undeva la munte, la iarbă verde sau oricum, undeva unde există puţin aer curat. Cred că aş înnebuni. Sau aş închiria o maşină.
Incredibil cât de mult te poţi relaxa cu o ieşire fie şi de câteva ore în natură. Acum o lună, am fost până la Moneasa. Nu mai fusesem dinainte de revoluţie, iar acum am găsit locul totalmente schimbat. În bine. A devenit o staţiune frumoasă, întreţinută şi primitoare. Mai găseşti câteva crâmpeie de acum douăzeci şi ceva de ani, dar per ansamblu lucrurile s-au îmbunătăţit. Nu acelaşi lucru pot să spun despre Stâna de Vale. Padişul în schimb e minunat în sălbăticia lui. Şi toate astea le pot vizita oricând doresc, doar urcându-mă în maşină în urma unei hotărâri de moment. OK, încă e destul de greu de ajuns în multe locuri datorită drumurilor proaste, dar faptul că nu depinzi de alte mijloace de transport e nemaipomenit. La ce calvar ar fi fost drumul cu un autobus (că autocar cu greu poate fi numit) până la Peştera Urşilor, parcă nu mi-ar mai fi venit să merg. Ca să nu mai vorbesc de Moneasa.
Nu acelaşi lucru pot să-l spun despre deplasarea prin oraş. De multe ori mijloacele de transport în comun ajung mai repede la destinaţie decât automobilele. Cel puţin la orele de vârf. Dar şi aşa, simţi un iz de libertate, mai ales că ai posibilitatea de a-ţi alege singur traseul. Mai greu e cu găsirea unui loc de parcare (din fericire primăria începe să rezolve şi problema asta). Dar măcar nu mai miroşi toate năduşelile celor certaţi cu apa şi săpunul.
Automobilul îmi dă senzaţia că sunt autonom (mă rog, atât cât permite benzina din rezervor) chiar dacă în fapt sunt un supus al traficului. Ciudat cum ne simţim liberi în cea mai cruntă sclavie…
Acest articol a fost scris pentru concursul SuperBlog 2011.
Nu ştiu dacă am spus vreodată, dar sunt un fan al marilor oraşe. Deşi detest zgomotul şi înghesuiala, marile oraşe m-au fascinat dintotdeauna. Parisul a fost unul din visurile mele pe care le-am împlinit, dar pe care îl voi mai „visa” odată măcar alături de familie. Un alt oraş de vis pe care l-am văzut (e drept că din scurt) a fost Viena. Ei bine, aici chiar m-am simţit acasă. Sincer. Nu m-am simţit nicăieri atât de „acasă” ca în această fostă capitală imperială. Aproape că m-aş muta definitiv acolo dacă aş cunoaşte mai bine limba.
Nu m-aş da în lături nici de la un sejur (cât mai lung) alături de familie, pentru a cunoaşte mai bine oamenii şi locurile. NH Hotels ar fi alegerea ideală pentru o astfel de întreprindere, fiind în chiar inima oraşului, în imediata apropiere a Mariahilfer Straße, adică fix cea mai importantă arteră comercială. La doi paşi se află Museumplatz, locul în care se află palatul împărătesei Maria Thereza dar şi multe alte obiective importante ale oraşului (turistice sau economice). Am putea face cunoştinţă şi cu un concept nu prea des aplicat în România: ecologia. Lanţul hotelier NH Hotels este recunoscut pentru grija sa faţă de mediul înconjurător, fiind printre puţinele din lume care promovează prin toate mijloacele posibile energia verde şi consumul raţional al resurselor, totul dublat de amabilitatea personalului. De exemplu, dacă închiriezi pentru plimbare prin oraş o maşină electrică, la hotel poţi reîncărca rapid bateria maşinii în timp ce iei masa, pentru a putea apoi să porneşti din nou la drum. De asemenea lanţul hotelier a realizat o gamă de produse cosmetice (Agua de la Tierra) cu ambalaje biodegradabile, ce se descompun în maxim 7 ani în loc de aproximativ 400. De ce spun toate astea? Austria mi-a părut o ţară conectată la tot ceea ce înseamnă ecologie: de-a lungul şi de-a latul ţării sunt amplasate eoliene de mari dimensiuni, iar locuinţele familiale şi pensiunile sunt dotate cu panouri solare pentru încălzirea apei, din cătune şi până în staţiunile de schi cele mai sofisticate.
Revin la sejur. Odată cazaţi, am putea închiria un automobil electric, pentru a face cunoştinţă cu oraşul. Pentru a ne putea face o idee despre poluarea generată de vizita noastră, am putea folosi calculatorul emisiilor de dioxid de carbon, disponibil chiar pe situl lanţului hotelier (de unde rezultă gradul de preocupare pentru mediu). Personalul bine pregătit şi binevoitor ne-ar ajuta să ne facem un itinerar cât mai cuprinzător al obiectivelor ce pot fi vizitate într-o zi, mereu cu zâmbetul pe buze, insuflându-ne parcă energie. Parcă în felul ăsta şi ziua decurge mai bine. Primele locuri vizitate ar fi şi cele mai apropiate de hotel: Muzeul Leopold şi Muzeul de Artă Contemporană. Alte obiective ar fi Palatul Schönbrunn, grădina zoologică sau Opera.
Problema cea mai mare în acest oraş ar fi că nu prea ştii ce să alegi din multitudinea de obiective. Ai putea să stai o lună întreagă şi să nu reuşeşti să vizitezi tot ce ţi-ai propus, dar măcar ai putea să-ţi faci o idee despre ce înseamnă Austria. În mod cert însă te-ar putea determina să te muţi, chiar dacă nu în Viena (nu e chiar cel mai ieftin oraş al Europei), dar măcar într-o localitate apropiată. Mie în mod sigur nu mi-ar lua mult să mă hotărăsc…
Acest articol a fost scris pentru concursul SuperBlog 2011.
Îmi spuneam într-un articol anterior părerea despre cum va arăta computerul viitorului. După cum ştim, puterea de calcul este dată de procesoare. Astfel, pe măsură ca aceste procesoare devin tot mai puternice, creşte puterea de calcul a maşinii (să nu uităm că de curând a intrat in Cartea Recordurilor cel mai puternic procesor, cu o frecventa de 8,4 GHz). Mulţi prevăd un viitor al omului dotat cu procesor, dat fiind faptul că numărul de operaţiuni pe care le poate face acesta din urmă este net superior celor făcute de către creierul uman dotat cu neuroni. Până la un punct previziunea pare corectă, dar personal mă îndoiesc, mai ales pentru că procesorul are un mod de lucru pe care l-aş numi „rece”, adică lipsit de voinţă proprie şi de conştiinţă, ceea ce îl va pune pentru multă vreme în urma neuronului uman.
În prezent putem vedea câteva exemple de organe umane artificiale, echipate cu procesoare, dar care nu reuşesc să controleze mai mult decât funcţiile organului deservit, fără a face şi legătura cu alte funcţii ale organismului şi fără prea mari posibilităţi de a se adapta. În cazul neuronilor însă, adaptabilitatea la situaţii noi este mai mare, ajungându-se ca organul artificial să fie acceptat de către organism şi „integrat” ca funcţie.
O altă mare diferenţă, insurmontabilă pentru moment, este aceea a alimentării cu energie. Dacă neuronii îşi iau energia din alimentele consumate, procesorul are nevoie de energie electrică ce poate fi furnizată prin intermediul acumulatorilor. Problema este că un procesor mai puternic, ce ar avea (teoretic) controlul întregului organism uman, ar necesita o asemenea cantitate de energie, încât persoana beneficiară şi-ar pierde drastic autonomia fie datorită masei acumulatorilor necesari, fie datorită firelor care ar trebui să-l alimenteze permanent.
Vor înlocui vreodată procesoarele creierul uman? Posibil, totuşi într-un viitor mai puţin apropiat. Eu cred că vor completa neuronii (de exemplu în ce priveşte imaginile, vor putea compensa lipsa de vedere pe timp de noapte sau în condiţii meteo vitrege, prin procesarea automată a imaginii). Acum depindem de procesoare doar în alte activităţi ce presupun calcule de mare precizie şi viteză, dar care nu au legătură cu organismul uman, ci cu alte activităţi (de exemplu sisteme de pază şi supraveghere a proceselor desfăşurate în centrale electrice) exacte. Arta va rămâne de asemeni un teritoriu mai greu de cucerit pentru maşini, dat fiind subiectivismul în ce priveşte aprecierea lucrărilor artistice.
Acest articol a fost scris pentru concursul SuperBlog 2011.
În ultimii ani s-a ajuns la o super-specializare a PC-urilor. Să nu uităm că la începuturi, acestea erau destul de mari, greoaie, fără prea multe pretenţii. Aveau şi de ce să fie aşa, pentru că programele care rulau pe ele nu consumau atâtea resurse (poate cu excepţia Windowsului). Odată cu apariţia Pac-man, lucrurile au luat o cu totul altă turnură, cemputerele devenind încet-încet adevărate bestii. Omul a redescoperit jocul, iar jocul a dezvoltat PC-ul. Cam asta ar fi foarte pe scurt istoria. Dar de ce? Pentru că jocurile contemporane au o prezentare grafică ce le apropie atât de mult de realitate, încât de multe ori gamerii rămân captivi în lumea virtuală. Şi nu e vorba doar de gameri. Să nu uităm celebrul Photoshop, ce „lustruieşte” fotografiile vedetelor de pe la noi şi de aiurea, şi care are nevoie de „doping” serios pentru a lucra rapid şi bine.
Aplicaţiile sunt multe, dar hai să vedem ce „motorizează” un astfel de computer: AMD CrossFireX™ și AMD Radeon™ Dual Graphics. Poate că nu vă spune nimic, dar e vorba despre procesoare grafice. Ambele fac parte din noua „tehnologie AMD Radeon ™ dual grafics ce combină două puternice procesoare grafice Radeon ™ DirectX11 fapt ce a permis să furnizeze cea mai bună creştere a performanţei jocurilor, la rezoluţii mai mari cu o calitate a imaginii mai mare şi să stimuleze performanţa vizuală de până la 123% atunci când combinaţi acest AMD Quad-Core A8 desktop APU cu Radeon ™ HD 6670 AMD grafic card.1″.
V-am băgat în ceaţă? Eu unul sigur sunt p-acolo, dar ce am înţeles destul de bine este că această tehnologie îmbunătăţeşte calitatea video a jocurilor (ar fi de-a dreptul genial pentru mine dacă aş juca vreun joc), ajungând la o pertformanţă vizuală de până la 123% faţă de grafica obţinută până acum. Este că sună mai uman aşa? 😀
Gamerii au de ce să fie fericiţi de noua tehnologie AMD Radeon ™ dual grafics !
Acest articol a fost scris pentru concursul SuperBlog 2011.
Îmi amintesc cum mă uitam la primele episoade din Star Trek: mă miram că unii pot vedea viitorul oarecum asemănător felului în care îl percepeam eu. De neînţeles pentru mine era însă faptul că nu erau atât de mulţi roboţi precum îmi închipuiam eu. Celebrele comenzi „Computer, tell me…” mi se păreau ficţiune pură, ce întrecea până şi imaginaţia mea. Viitorul tehnologic îl vedeam undeva pe la povestirea SF a lui Isaac Asimov, „Eu, robotul” (nu filmul!): oamenii sunt stăpâni absoluţi, iar roboţii cu înfăţişare umanoidă (dar cu detalii ce fac clar diferenţierea lor de oameni) nişte sclavi permanenţi ai celor dintâi. Faptul ca Data era un robot, dar avea şi funcţie de conducere în echipajul uman al navei spaţiale Enterprise, mi se părea o încălcare flagrantă a legilor roboticii formulate de Asimov.
Mulţimea de gadgeturi mă impresiona, pentru că după ce citisem destul de multă literatură SF, aveam o oarecare imagine a dispozitivelor descrise, dar acum le vedeam pentru prima dată ca şi cum ele ar exista chiar în momentul acela. Mi se păreau multe dintre ele fantastice. Acum însă, după ce ACELE gadgeturi au devenit prezente în viaţa noastră, mă întreb cum va arăta viitorul în realitate în „data stelară……”. Şi ce mă miră cel mai mult este că nu ţin minte să fi văzut în serialul Star Trek ceva care să semene cu tabletele. Hai că Data nu ar fi avut nevoie de aşa ceva, fiind el însuşi un supercomputer ambulant, dar ceilalţi? Oamenii se bazau doar pe „Computer, tell me…”? Adică odată teleportaţi pe o planetă apropiată nu aveau nevoie de un dispozitiv dotat cu un ecran rezonabil? Pentru că cele prezentate în serialul de atunci nu puteau depăşi ca dimensiuni un smartphone actual, dar mult mai slab dotate. Nu vi se pare că din mâinile personajelor lipseau nişte tablete? Mie da! Nu de alta, dar poate totuşi aveau şi ei nevoie ca orice explorator stelar de o hartă a locului pe care îl vizitau, hartă ce le putea fi transmisă de „Computer, tell me…” de pe nava Enterprise, care dădea ocol planetei vizitate, scanînd-o tocmai pentru temerarii ce se aflau pe suprafaţa ei.
Acest articol a fost scris pentru concursul SuperBlog 2011.
Că tot vorbeam despre minunile României şi despre turismul ce poate fi făcut aici, hai să dezvolt puţin subiectul. Ca să nu spuneţi că bat prea tare câmpii, eu zic să rămânem în Apuseni.
Luând drumul muntelui la sfârşit de săptămână, poţi petrece un week-end de vis aproape de casă. O demonstrează străinii care vin în număr mare pe parcursul verii, chiar dacă pentru ei nu este atât de aproape de casă. Personal am fost surprins să văd cât de bine pregătiţi şi dotaţi sunt pentru astfel de ieşiri: maşini de teren ce tractează remorci cu motociclete endurance, montain-bike, caiace sau plute de rafting. Ai fi tentat de multe ori să le arunci printre dinţi un ” ‘gava-ţi la mama voastră, după ce că nu aţi experimentat comunismu’ vă mai şi daţi granzi cu nivelul de trai”. Ei bine, nu e chiar aşa. Genul acesta de echipamente se poate închiria şi în Romania. Dacă nu-ţi ajunge portbagajul, poţi începe prin a închiria o cutie-portbagaj pe care să o montezi pe maşină: preţul e destul de mic (începând de la 135 de lei pe week-end); dacă vrei să duci şi bicicletă, fie închiriezi una, fie închiriezi un suport de bicicletă ca să ţi-o duci pe a ta; dacă doreşti să te plimbi cu caiacul, simplu: îl închiriezi!
Acestea fiind zise, hai să vedem cum le-ai putea folosi toate astea aproape de casă. Trebuie să recunosc în primul rând că plimbările cu caiacul nu sunt specialitatea mea, dar le-am descoperit la un team-building în Ungaria (deh, acolo chiar sunt pregătiţi pentru turism) şi mi-au plăcut, dar nu suficient pentru a face o pasiune, drept pentru care sunt un începător în acest sport. Aşadar punem cutia pe maşină, suportul cu bicicletele, la care adăugăm un caiac dintre cele mai simple şi uşor de condus. Dar încotro ne îndreptăm? Aici ne ajută puţin şi serviciul Salvamont Bihor, care are câteva recomandări, din care eu aş alege Vadul Crişului (mă rog, punctul terminus e la Vadul Crişului, cel de pornire e la halta CFR Stâna de Vale). Traseul pare ideal pentru o ieşire cu prietenii, având în vedere că între cele două puncte sunt cam 25 de kilometri, deci ar cam fi nevoie de două maşini. A doua zi ar putea fi dedicată ieşirii în natură pe bicicletă, iar aici traseele sunt practic nelimitate, dar dacă tot suntem în apropiere, de ce să nu facem un drum până în Stână?
Aţi încercat să vă faceţi un calcul cât ar costa să închiriaţi echipamentul? Dacă da, ce ziceţi la anul de o ieşire?
P.S. Oare chiar e necesar ca madam Udrea să facă din capitală „staţiune balneară” când în România a mai mult decât plin de locuri fantastice ce aşteaptă să fie vizitate? Oare nu la aceste grădini carpatice se refereau consultanţii ce au propus sloganul „Explore the Carpathian garden”?
Acest articol a fost scris pentru concursul SuperBlog 2011.
Pe măsură ce trece timpul, oraşele se schimbă, chiar şi cele din România. Şi nu vorbesc doar de aspect, ci mai cu seamă de trafic, care devine mai mult decât aglomerat în anumite ore ale zilei. De exemplu, în 1994 când mi-am luat permisul de conducere, rareori se întâmpla să ai parte de un ambuteiaj, iar atunci când totuşi se întâmpla, era din cauza unor restricţii de trafic făcut pentru a reabilita unele porţiuni de drum (de unde se vede că e boală veche asta la noi). După perioade mai lungi sau mai scurte în care am avut şi în care nu ce conduce, în 2008 mi-am luat maşină, devenind şofer de oraş cu normă întreagă. Nu credeam, deşi fusesem avertizat de către mai multă lume că traficul e demenţial şi că se cam dublează la cel mult doi ani (eu nu mai condusesem de vreo trei).
Din 2008 şi până azi au mai trecut ceva ani, iar traficul a crescut şi el exponenţial. Cu toate lucrările făcute pentru descongestionarea traficului din Oradea, există în continuare blocaje, mai ales la ore de vârf. Am văzut fel şi fel de oameni stând în trafic la câte un „dop”, reacţionând în mii de feluri. Unii vorbeau la telefon, alţii fumau nervoşi, alţii dădeau muzica tare şi cântau şi ei cât îi ţineau bojocii. Cei mai mulţi stăteau şi aveau o privire ce îmbina resemnarea cu furia. Şi într-adevăr: ce poţi face în maşină stând într-un ambuteiaj? Cum poţi trece peste timpul pierdut în mod mai plăcut? Ar fi o variantă achiziţionarea unui smartphone. Sau îţi iei o Toyota Yaris Noua Generaţie şi ai din start o mulţime de posibilităţi, inclusiv conectare la internet (pe lângă camera video pentru marşarier, VSC şi sistem multimedia cu ecran tactil Toyota Touch, conectarea la telefonul mobil, trimiterea de sms-uri, căutarea de puncte de interes, etc.). Dacă mai iei în calcul consumul de combustibil şi faptul că Toyota este „brandul cel mai verde” dar şi că în 2012 modelul Yaris va avea şi o variantă hibrid, poţi spune că alegi un mod de-a dreptul „fun” de a petrece timpul în trafic. Sau în ambuteiaje…
Acest articol a fost scris pentru concursul SuperBlog 2011.
Cum ar fi ca tehnologia criogeniei să cunoască o dezvoltare subită în următoarele luni şi să devină posibil să fie îngheţată o fiinţă umană şi apoi readusă la viaţă în perfectă stare? Cred că ar fi considerată o nouă minune. Şi chiar că ar fi. Un fel de călătorie în timp, dar din păcate doar în viitor. Cum ar arăta lucrurile atunci? După o călătorie în lumea IC-urilor, hai să facem o călătorie de 20 de ani în viitor alături de un magazin online, ca să vedem cam cum s-ar putea modifica tehnologia vânzărilor online.
Astăzi cumpănim mult în faţa rafturilor din magazinele de cadouri să găsim cel mai frumos cadou. Şi totuşi nu suntem siguri că ceea ce vom lua va fi pe placul cadorisitului. În varianta online, magazinul de cadouri al viitorului va fi dotat cu wishlist-uri ale userilor. Aici va interveni deja amintitul IC, pe baza căruia vom afla exact ce îşi doreşte sărbătoritul nostru: un program va trimite în „cloud” lista de obiecte pe care şi le doreşte, iar de acolo, fiecare dintre prietenii săi va putea da un search pentru a găsi magazinul care le oferă. Acelaşi program va da posibilitatea mai multora dintre prieteni să plătească parţial pentru unul dintre cadourile din listă. Magazinul va face şi personalizarea cadoului şi chiar va trimite coletul la destinaţie fără nici un fel de cost suplimentar. Ce se va putea cumpăra? „All that money can buy”! Când vorbim de o listă ce poate fi accesată doar de prieteni (oarecum asemănător modului în care astăzi doar unii dintre userii Facebook pot vedea detalii ale profilului sau fotografii), e destul de lesne de înţeles că va fi mult mai uşor să „ghiceşti” ce îşi doreşte sărbătoritul, iar dacă e vorba de un cadou mai mare costurile se vor împărţi mai uşor. Aşadar se vor putea cumpăra excursii în luna de miere pe lună, aparate de zbor individuale (ce vor lua locul automobilelor de azi), automobile de epocă (să nu vă miraţi dacă veţi putea lua atunci un Logan sau Sandero produs în 2009 ca fiind de epocă, doar au trecut 20 de ani!), opere de artă ale unor mari pictori sau sculptori renascentişti (ce va împiedica magazinul de cadouri să ia legătura direct cu casele de licitaţii?), bijuterii sau, de ce nu, proprietăţi imobiliare.
Dezvoltarea comeţului online va avea, pentru România cel puţin, doar efecte benefice: toate tranzacţiile vor putea fi monitorizate de fisc, care astfel va putea supune (sau nu) accizării unele produse şi va putea stabili provenienţa bunurilor din patrimoniul unei persoane. Simplu şi eficient, nu?
Oare le vom trăi peste 20 de ani?
Acest articol a fost scris pentru concursul SuperBlog 2011.
Ţin minte cum am făcut cunoştinţă în clasa a XII-a cu „cabinetul de informatică” al liceului. Şi mai ţin minte dotările extra-super-mega fantastice: câteva calculatoare Felix ce se conectau la televizoare, iar programele se încărcau de pe un casetofon. Stăteai frumos câte 15-20 de minute să se încarce „progrămelul”, după care aveai bucuria să constaţi că nu s-a încărcat bine. Şi o luai de la început. În fine, dacă doreai să faci altceva… ghinion, trebuia să închizi programul şi să încarci noul program, pentru că de multi-tasking nici nu putea fi vorba. Alte minute pierdute. Mai ţin minte că primul meu joc pe un astfel de computer era Wolfstein. Mooooaaaaamă, ce fercire! Nu conta că merge sacadat ca naiba, da’ stăteam cu mitraliera să împuşc toţi inamicii. Inutil să spun că nu am ajuns niciodată la nivele superioare. Prin al doilea trimestru de clasa a XII-a, o firmă a dotat şcoala cu o reţea de computere. PC-uri. Atunci am făcut cunoştinţă cu server 386 şi terminale 286. Erau „frişcă” pentru acele vremuri. Despre internet citeam prin reviste de ştiinţă şi tehnică, iar intranetul din cabinet era rudimentar după standardele de azi. Atunci am făcut cunoştinţă cu jocul F16, un fel de simulator de zbor.
Timpul a trecut şi au luat ai mei un 486DX. Windowsul se încărca de pe vreo 14 diskete, iar dacă una dădea rateu… ghinion: ai pierdut două ore de pomană. Era Windows 3.11. Da’ nu conta, că îl instalai o singură dată, după care începea distracţia. Atunci am făcut cunoştinţă cu Formula1. Nu mai ţin minte ce ediţie era, dar pentru acea vreme era beton! Ştiam toate circuitele pe dinafară, ştiam ce viraj cu ce viteză se abordează… Mergea şi ăsta sacadat şi uneori se bloca toată măgăoaia, da’ eram ză king. Internetul începuse să apară prin modemuri telefonice, da’ costa de te rupea, plus că nu mai puteai să foloseşti telefonul, aşa că internet cafe-urile erau baza. Şi Mirc-ul, pe care tot atunci l-am descoperit.
Trecera la Pentium a fost destul de târzie, pierdusem ceva din progresele tehnice, dar nici mult timp de computere nu mai aveam. Jocuri? Păi astea începeau să fie tot mai sofisticate şi să consume resurse din ce în ce mai multe. Eu aveam treabă cu Office-ul. Ăla nu mânca mult, dar nici prea „fun” nu era. Începuse era Windows XP. Jocuri începeau să se găsească aproape peste tot, în mod legal, da’ parcă nu mai avea farmec.
Acum mă uit de multe ori în jur şi văd aşa numitele gaming computer, adică dedicate jucătorilor înrăiţi, dotate cu procesoare ce pot fi lesne folosite la editări video profesionale, plăci grafice demne de studiori de animaţie, plăci de sunet ce redau şi zgomotul liniştii sau harduri ce pot depozita Arhiva naţională a României. Mai e foarte puţin până vor fi dotate şi cu instalaţii de climatizare pentru procesoare. Asus a denumit o astfel de linie „Republic of Games” ce este dotată cu cele mai performante componente. Încerc să-mi închipui cum ar funcţiona pe un astfel de laptop vechile jocuri de care vorbeam. Dar vechile jocuri sunt acum istorie, iar noile jocuri simulează de multe ori atât de bine realitatea încât n-ai mai putea face diferenţa dintre real şi digital, mai ales cu o pereche de ochelari 3D (mai nou nici ăştia nu sunt necesari) şi un sistem audio surround. Pur şi simplu creează o nouă realitate! Una virtuală, of course!
Acest articol a fost scris pentru concursul SuperBlog 2011.
Bănuiesc că acum toată lumea de întreabă care va fi viitorul calculatorului personal, după ce Marele Dirijor a plecat dintre noi. Pentru că oricine şi oricât l-ar fi detestat, nu poate nega aportul său la ceea ce azi cunoaştem ca fiind PC. Începând de la formă, care cuprinde unitatea centrală, monitorul şi tastatura, şi terminând cu mouse-ul, pe care l-a perfecţionat, cam toate sunt prezente în mintea noastră AŞA cum ni le-a dat Steve Jobs! Tot ce ştim poartă mai mult sau mai puţin amprenta sa. Să nu uităm că mouse-ul exista şi înainte de Apple, dar Apple l-a făcut celebru şi tot Apple l-a adus până la nivelul de mouse senzitiv, fără butoane, ca mai apoi să-l trimită în istorie odată cu apariţia iPhone-ului şi iPad-ului.
Şi totuşi cum va arăta calculatorul personal în viitor? Pornind din prezent, unde avem PC-ul clasic, cu unitate centrală, monitor, tastatură şi mouse sau laptopurile ce au „unitatea centrală” portabilă cu un monitor, tastatură şi mouse (pad) ataşate, pad-urile care au dus portabilitatea la un alt nivel, integrând „unitatea centrală”, monitorul şi „tastatura-mouse”, putem doar specula în ce priveşte viitorul calculatoarelor personale. Haideţi aşadar să facem un exerciţiu de imaginaţie!
În primul rând, unitatea centrală tinde să se mute „online”, iar sistemele „cloud computing” să prindă aripi. Aici totul este permis fiind … online. Puterea de procesare va fi dată de tipul de abonament plătit. Eu îmi închipui un calculator personal ce va fi un alter-ego sau mai bine spus, o versiune „digitalizată” a fiecăruia dintre noi, care va şti absolut totul şi chiar mai mult despre propriile noastre persoane („Siri” este încă la început). Va fi cea de-a doua noastră identitate, ce va veni aproape simultan cu codul numeric personal. De aici încolo doar imaginaţia (de fapt doar necesităţile) va determina ce, cum şi cât avem nevoie. Un microdispozitiv (implantat sau purtat ca un accesoriu) va fi legătura noastră cu ceea ce azi numim calculator personal, restul fiind online, accesat prin near field communication (NFC). Astfel şi problema monitorului ar putea fi rezolvată uşor, putând fi absolut orice dispozitiv video aflat în apropiere, care să detecteze prezenţa dispozitivului amintit anterior (hai să-l numim Individual Computer sau IC) sau chiar prin proiecţie. Tastatura ar putea fi pe orice suprafaţă, prin proiecţie din acelaşi IC, mouse-ul la fel. Practic ceea ce folosim acum pe un ecran tactil al unui gadget, va fi în viitor proiectat pe orice suprafaţă dorim.
În viitor, providerii de internet vor furniza pachete de funcţii ale IC-ului amintit: spaţiu de stocare mai mare pentru muzică şi film împreună cu playerele de rigoare, programe office (gen word, excel, power-point, etc), antiviruşi, comunicaţii, roaming pentru deplasări în afara ţării, mailuri (astea deja există, dar contează şi protecţia oferită) capacitate mai mare pentru grafică, etc. Toate vor fi sub formă de pachet sau sub formă de opţionale, ce se vor negocia direct. Nimic nu va mai depinde de o unitate fizică mare, ci doar de acel IC care va putea fi folosit doar de titularul său, pe baza amprentei sau a codului ADN (posibil de identificat doar din particule mici de transpiraţia de pe mână – de exemplu).
Un singur dezavantaj văd momentan la dezvoltarea acestui IC: vulnerabilitatea în faţa unui atac informatic ce ar avea ca scop furtul de identitate.
Nu sunt un vizionar, dar toate aceste tehnologii sunt deja. Iar ca să pun cireaşa pe tort, alimentarea IC se va face, cum altfel, tot prin NFC (deja există în fază de testare alimentarea wirless).
Acest articol a fost scris pentru concursul SuperBlog 2011.
Că tot vorbeam de laptopuri într-un articol anterior, tocmai ce-am găsit unul cu specificaţii de rachetă: ASUS Automobili-Lamborghini VX7. Numele duce destul de clar către producătorul italian de supercar-uri, mai ales că e vorba despre un parteneriat între cele două mărci, ce a început prin 2006 cu ASUS Automobili-Lamborghini VX1. Ziceam că are specificaţii de rachetă, pentru că are multe dotări demne de o cauză mai bună, unele fiind doar excese fără o utilitate clară. De exemplu, nu reuşesc să văd utilitatea palmrestului din piele, decât dacă e făcut să epateze. Are procesor Intel Core i7 quad-core fiind primul notebook din lume cu grafică NVIDIA GeForce GTX 460M cu 3GB de memorie video dedicată, unitate Blu-ray combo, două harduri hibride a câte 500GB. Monstruos de-a dreptul! Bănuiesc că are o viteză de procesare de-a dreptul fantastică fără a face prea mult efort.
Dacă te uiţi şi la felul în care arată, numele Lamborghini se justifică:
Cine cumpără aşa ceva cred că o face strict pentru gaming sau pentru a-şi satisface orgoliul.
Un Lamborghini (supercarul, nu laptopul) mi-aş cumpăra (dacă aş avea posibilitatea). Şi tot ca să-mi satisfac un orgoliu. Am eu aşa o plăcere să mai calc puţintel pedala. Asta dacă şi drumul permite (ceea ce înseamnă că prin ţară se întâmplă destul de rar, spre deloc). Am păţit ultima oară, în Ungaria, prin primăvară, când am dus-o pe fiică-mea la grădina zoologică din Budapesta: pe drumul de întoarcere, am călcat puţintel ( 😀 ) pedala, fără să mă uit la vitezometru. Am avut noroc să nu prind nici un radar pe drum, iar ca să-mi atragă atenţia că merg poate puţin prea repede, soacră-mea o întreabă finuţ pe nevastă-mea „auzi? nu ţi se pare că până acum nu ne-a depăşit nici o maşină?” Abia atunci mi-am aruncat ochii pe ceas şi am văzut că aveam peste 150km/h. Mult chiar şi pentru autostrăzile din Ungaria. Poate că asta e şi o reminiscenţă a anilor de karting sau poate a anilor petrecuţi printre maşini la competiţii de profil, ca oficial (arbitru) auto. Sau poate e un microb, nu de alta, dar bulina începe să chibiţeze în trafic „de ce nu depăşim maşina aia?” sau „de ce l-ai lăsat să ne depăşească?”, iar când depăşesc chirăie de fericire. Partea mai interesantă e că de obicei conduc destul de potolit, iar când e şi ea în maşină nu fac acte de bravură.
Acest articol a fost scris pentru concursul SuperBlog 2011.
Că tot vă arătam în vară micul colţ de rai, hai să vă spun şi că e vorba despre Praid. De doi ani am ales să ne facem concediile de vară acolo, mai ales că salina e cel mai bun tratament care a şi dat rezultate la desele probleme respiratorii ale fiicei mele.
Problema cea mai mare la fiecare plecare în concediu este „ce luăm cu noi”? Anul trecut am fost cu o singură maşină (a noastră) aproape două familii: bulina, maică-sa şi cu mine şi încă o colegă de grădiniţă a Andreei cu mama ei. Atunci au încăput absolut toate bagajele, în condiţiile în care eram trei adulţi şi doi copii. Anul acesta, surpriză! Fiecare familie cu maşina ei (a putut să vină şi tatăl colegei de grădi), dar nu mai încap bagajele! Adică acum nu ne-au mai încăput bagajele pentru 2 adulţi şi un copil.
Nu ştiu cum faceţi voi, dar eu când îmi fac bagajul să plec undeva, îmi calculez numărul de zile ca să îmi stabilesc necesarul de schimburi, la care mai adaug 20% pentru evenimente neprevăzute (deh, mici accidente se pot întâmpla). Pe lângă astea mai vin obiectele de igienă personală şi gata! Când vine vorba de bagajele copilului… situaţia se complică puţin… mai mult. Nu mai contează nici o prognoză meteo şi nici 20% în plus nu e suficient, pentru că accidentele nu „se pot întâmpla”, ci chiar se întâmplă şi ai nevoie de mult mai multe haine. Vreau să spun că bagajul bulinuţei a fost cel mai mare şi cel mai complex dintre toate valizele. Putea veni şi îngheţul că pe ea nu ar fi afectat-o. Ca o paranteză, asta s-a întâmplat şi ca urmare a experienţei de acum doi ani, când fiind în concediu la mare am prins o vreme câinească, iar noi aveam haine doar de vară şi foarte puţine haine groase, drept pentru care a trebuit să-i cumpărăm haine de toamnă-iarnă dintr-un mall din Constanţa, pe care am dat o căruţă de bani (n-am înţeles de ce hainele de copii sunt atât de scumpe).
Acuma mă gândesc că pentru anul viitor voi avea nevoie în mod sigur de alte geamantane, care să reflecte „situaţia din teren”, nu de alta dar Andreea creşte şi nu dă semne că s-ar astâmpăra, deci va avea nevoie de haine la fel de multe. Trebuie să găsesc valize suficient de încăpătoare, dar care să şi încapă la rândul lor în portbagaj. Grea alegere. Noroc cu oferta de la Real, – Hypermarket, unde poţi să obţii reduceri de 60% la bagajele American Tourister (au acolo şi un back-pack mişto 😀 ). Nici faptul că bagajele mai mari sunt dotate cu roţi (trolere) nu e de neglijat, mai ales când ai de dus bagajul pe o distanţă mai lungă.
Acest articol a fost scris pentru concursul SuperBlog 2011.
Desenele animate erau, în vremea copilăriei mele, mai mult decât un premiu. Ţin minte cum aşteptam cu înfrigurare sfârşitul de săptămână, când imediat după ore începea emisiunea „La sfârşit de săptămână”. Efectiv fugeam până acasă, alături de alţi copii de vârste apropiate, pentru a prinde „Gala Desenului Animat”, o emisiune de aproximativ 5 minute. Dacă se întâmpla să fiu mai aproape de casa unui prieten sau coleg, iar şansele să ajung acasă să văd emisiunea erau mici, mergeam să ne uităm împreună la el. Cinci minute, atât dura fericirea noastră de a vedea desene animate ce încântă şi azi copiii: Tom şi Jerry, Mickey Mouse, Popeye marinarul şi câte şi mai câte. Genericul acela îmi trezeşte şi acum vii amintiri. Iată-l:
Şi acum când aud sunetul acela al ghearelor ieşind pregătite să prindă şoricelul resemnat, mă amuz şi redevin copilul de acum 25 de ani. De altfel, de câte ori aud un sunet asemănător, ca un arc metalic de mari dimensiuni, mă pomenesc visând la acele momente din copilărie.
Astăzi, copiii primesc desenele animate pe câteva posturi TV dedicate, iar atunci când nu ajung acestea, le cumpărăm noi, părinţii, CD-uri şi DVD-uri cu filme de animaţie. Nu mai este „ceva” să vezi desenele de sâmbătă-amiază, pentru că poţi vedea zilnic ce desene doreşti, oricând doreşti. Nici nu ştiu ca prichindeii de azi să se bucure de vreun personaj animat mai mult de un sezon.
Dar dacă pe vremea noastră totul depindea de apropierea de televizor, acum acesta nu mai este necesar: au apărut atât de multe dispozitive care redau imaginea şi/sau sunetul, încât poţi spune de multe ori că ai „cinematograf în sufragerie”. Însă acum povestea merge şi mai departe, de când Asus a lansat noua generaţie de laptopuri N55 şi N75: poţi avea cinematograful alături de tine oriunde te-ai afla! Şi asta mai ales datorită tehnologiei Sonic Master (realizată în asociere cu Bang & Olufsen ICE Power).
Trebuie să recunosc că de multe ori stau să văd desene animate alături de fiică-mea şi mă bucur de bucuria ei. Dar de şi mai multe ori savurez alături de ea păţaniile lui Tom, Jerry, Mickey şi ale altor poznaşi. Iar datorită invenţiei numite „laptop” putem să ne distrăm de minune cu personajele amintite oriunde ne-am afla. Şi ce mult contează sunetul! Să vă dau un exemplu: în salina de la Praid sunt câteva televizoare, puse fiecare pe alt post tv, unul fiind pe un post de desene animate, dar copiii nu stau prea conectaţi la ce se derulează pe ecran, din cauza lipsei sunetului. Ei bine, anul acesta am dus laptopul în salină, ca să se uite şi bulinuţa la câteva desene după ce oboseşte îndeajuns: în câteva minute se umplea băncuţa de copii care doreau să se uite şi ei! Explicaţia? Avea sunet! Încerc să-mi imaginez ce ar fi fost dacă aveam un Asus N55 sau N75. Pariez că puteam să vând bilete la filme de animaţie! Sau puteam să fac discotecă… 😀
Acest articol a fost scris pentru concursul SuperBlog 2011.
Poate aşa mă mobilizez să scriu şi eu mai des (unii chicotesc şi spun că ar trebui să scriu mai bine) sau mai bine zis, încerc un alt nivel de blogging, nu doar ca hobby. Despre ce e vorba? Despre participarea la SuperBlog, un concurs găzduit de PC News, care pune la bătaie premii totale de 13000 de dolari.
M-am înscris, iar acum aştept startul. Aşadar, „la drum!”
A demonstrat-o înca odată (dacă mai era necesar) MTV România, parte a Media Pro. Astfel, ceea ce începuse ca o glumă din partea câtorva bloggeri a devenit o luptă între o parte dintre utilizatorii internetului din România şi maşinăria de marketing a Media Pro.
Să prezint faptele. Timp de o lună vizitatorii sitului MTV România puteau să voteze pentru a alege „cel mai tare hit al ultimilor 15 ani„. Melodie românească bineînţeles. Între piesele uploadate s-a strecurat (din greşeală sau la mişto) şi piesa „Dozatorul” compusă şi interpretată de DJ Boroş. Drept să recunosc, nu am auzit-o niciodată până la acest concurs, la fel cu nu am auzit niciodată de DJ Boroş. Dintre toate propunerile fiind cea mai proastă piesă, a aprins în cineva scânteia de revoltă faţă de muzica difuzată de franciza românească a reputatului post de televiziune occidental MTV. Şi a început „rivoluţia”. Scânteia aprinsă de UtopiaBalcanica s-a extins treptat şi la alţi bloggeri, care i-au dat amploarea unui incendiu. S-au aprins pe rând (nu neapărat în ordinea asta) Ovi Sirb, Denisuca, Ovidiu Eftimie, RezistentaUrbana, DailyCotcodac, Morom3t3, SkyLovers, Romanika.eu, FurtDeCurent, DumneZERO, Webcomics, ARHI, DeCeBlog şi mulţi, mulţi alţii pe care nu i-am urmărit. Votul părea să dea un câştigător clar în piesa „Dozatorul”, mai ales că pe la jumătatea concursului avea dublul numărului de voturi faţă de contracandidat (Voltaj – „20”). Până în ultima zi de concurs (30 noiembrie, ora 23:59 conform regulamentului postat de MTV România) „Dozatorul” conducea. Cum s-au schimbat liderii puteţi vedea pe Contrasens. Interesant este că dacă DJ Boroş creştea încet dar constant, Voltajul creştea în salturi (între 20 şi 50 de voturi deodată). Miezul nopţii a prins Voltajul pe primul loc cu fix 110 voturi avans, unde doar cu o oră înainte era condus cu mai mult de 100 de voturi. În ultimele ore de votare s-au încins Twitter-ul şi Facebook-ul. Dacă îndemnurile erau clare spre „Dozator”, nimeni nu a sesizat să existe o mobilizare similară pentru Voltaj. Nici una din piesele clasate de la locul 3 în jos nu au înregistrat creşteri semnificative care să indice vre-o implicare.
La câteva minute după încetarea oficială a votului apare pagina următoare:
Vă rog să remarcaţi numărul de voturi strânse de Voltaj. Nu, nu e codat. Pur şi simplu pagina a fost scrisă cu ceva vreme înainte, neştiindu-se cu ce număr de voturi va castiga Voltaj. Dar se ştia că va câştiga. Felicitări, aţi asistat la un exemplu clasic de furt a unui concurs, după principiul „concursul se ţine joi, dar postu-i ocupat de marţi”.
Eu propun şi numărarea voturilor contra. S-ar schimba automat câştigătorul.
Motivele. Pentru cine nu ştia, 1 decembrie 1996 este ziua lansării primului album Voltaj, ce se numea „Pericol de moarte”. Aşa că era de-a dreptul imposibil ca după 14 ani, o formaţie sub contract cu Media Pro, să nu câştige „simbolic” un concurs de hituri româneşti ale ultimilor 15 ani (de ce nu 20?).
Morala. Întotdeauna ei vor putea fura mai mult decât putem noi vota!
P.S. ProFM a dovedit că sloganul i se potriveşte ca o manăuşă: „The Hit Factory”. Aşteptăm deci un nou album (aniversar) Voltaj, care să rupă topurile.