Cum se împart impozitele pe noua hartă: descentralizarea fiscală

Am scris despre comune, despre județe și despre sistemul electoral. Rămâne, poate, cea mai plictisitoare dar cea mai importantă piesă din puzzle: banii. Pentru că poți comasa orice UAT vrei și poți alege oamenii prin orice sistem electoral îți place — dacă noile structuri rămân la fel de dependente financiar de guvernul central ca acum, tot frecție la un picior de lemn rămâne, nu o reformă reală.

Cum se finanțează o primărie acum

Mecanismul de bază: impozitul pe venit (pe salarii, în principal) se colectează central, de ANAF, apoi se întoarce parțial, lunar, către bugetele locale, sub formă de „cote defalcate”. Formula standard, prevăzută de Legea 273/2006: 47% din impozitul pe venit colectat pe teritoriul unei localități rămâne la bugetul local al comunei/orașului/municipiului respectiv, 13% merge la bugetul județului, iar 22% ajunge într-un cont distinct, gestionat de direcțiile județene de finanțe, pentru „echilibrarea” bugetelor locale — practic, o redistribuire către UAT-urile mai sărace din același județ. La aceasta se adaugă sume defalcate din TVA, alocate central pentru cheltuieli specifice (educație, asistență socială, drumuri), plus veniturile proprii ale fiecărei localități (impozite pe clădiri, terenuri, mașini, taxe locale).

Un calcul citat în presă arată că, per ansamblu, aproximativ 63% din ce colectează ANAF local ajunge înapoi la primării, plus încă 2% pentru instituții culturale locale — restul rămâne la bugetul de stat. Suficient cât să pară o formă de autonomie, dar niciodată suficient cât primăriile să nu depindă de deciziile anuale ale Guvernului privind bugetul de stat.

Chiar acum, la începutul lui 2026, disputa e în toi: primarii Capitalei cer 70% din cotele defalcate din impozitul pe venit și TVA, mai mult decât a alocat vreodată Guvernul autorităților locale, iar negocierile cu Ministerul Finanțelor sunt încă în desfășurare. E un exemplu bun al problemei de fond: procentul „corect” de descentralizare fiscală nu e stabilit printr-un principiu clar, ci se negociază, an de an, în funcție de cine are mai multă influență politică la masa discuțiilor.

O noutate de care nu se prea vorbește: consorțiile administrative

Iată ceva ce merită spus cu toată gura, mai ales după primele două articole din serie: România are deja, din 2023 (Legea 387/2023), un instrument legal pentru comasare fiscală voluntară — „consorțiile administrative”. Comune și orașe vecine se pot asocia voluntar, iar de la 1 ianuarie 2026, conform modificărilor aduse Legii 273/2006, cotele defalcate din impozitul pe venit pentru localitățile membre ale unui astfel de consorțiu se împart altfel: 60% rămân la bugetele locale ale membrilor, iar 5% merg direct la bugetul consorțiului — practic, o mică felie de finanțare dedicată special structurii comune.

Cu alte cuvinte exact tipul de comasare de care am scris în primul articol din serie se întâmplă deja, discret, pe calea ocolită a asocierii voluntare — fără nicio dezbatere publică mare, fără nicio hartă redesenată bună de distribuit pe Facebook. Doar că, fiind voluntară, avansează în ritmul în care primarii vecini decid să coopereze, adică exact ritmul la care ne-am aștepta: „încet, încetișor, foarte încet și tot pe loc”, și doar acolo unde interesele locale se aliniază deja. Și cele politice…

Ce s-ar schimba, financiar, cu comune și județe comasate

Dacă reformele din primele două articole s-ar întâmpla efectiv — comune comasate la un prag minim de locuitori, județe reduse la 8 sau la 20 — logica cotelor defalcate ar trebui regândită de la zero, din câteva motive:

• Mai puțină nevoie de „echilibrare” internă. Cota de 22% (sau 14%, în varianta mai recentă) pentru echilibrarea bugetelor locale există tocmai pentru că avem 3.180 de UAT-uri de mărimi foarte diferite, multe incapabile să-și acopere cheltuielile din venituri proprii — exact statistica din primul articol al seriei. Cu UAT-uri mai mari și mai puțin fragmentate, nevoia de redistribuire internă ar scădea semnificativ, pentru că fiecare unitate ar avea, prin comasare, o bază de impozitare mai solidă și mai diversă.
• O bază reală pentru autonomie fiscală mai mare. Argumentul clasic împotriva creșterii cotelor locale e că multe UAT-uri sunt prea mici și prea sărace pentru a gestiona responsabil bani suplimentari. Cu județe de 1,5-2,5 milioane de locuitori (varianta cu 8) sau chiar cu comune de peste 5.000, argumentul ăsta slăbește considerabil — sunt structuri cu capacitate administrativă comparabilă cu a unor țări mici din UE.
• Un precedent extern. Danemarca, exemplul central din articolul despre județe, nu doar și-a comasat municipalitățile în 2007 — le-a dat și puterea de a-și stabili propriul nivel al impozitului pe venit local, în limite naționale. E parte din pachet: comasare + capacitate administrativă mai mare + autonomie fiscală reală, nu doar comasare de dragul comasării.

Ce n-ar trebui să se schimbe, chiar dacă ar fi tentant

Aici trebuie spusă și partea mai puțin comodă: mai multă autonomie fiscală pentru UAT-uri mai mari tot n-ar rezolva, de una singură, disparitățile geografice reale. Un „județ” Moldova de Nord, chiar comasat, tot ar avea o bază de impozitare mult mai slabă decât un „județ” București-Ilfov, pur și simplu pentru că acolo sunt banii și locurile de muncă concentrate deja. Un mecanism de echilibrare între unitățile mari — mai simplu, mai transparent decât actualul sistem cu multiple cote suprapuse, dar tot necesar — ar trebui să rămână, altfel riscăm să înlocuim 41 de județe inegale cu 8 regiuni la fel de inegale, doar mai mari și mai greu de compensat între ele.

Concluzie

Partea poate cea mai interesantă e că nu vorbim de o reformă ipotetică, blocată în vreun sertar parlamentar, deoarece consorțiile administrative deja există, legal, din 2023, cu reguli de finanțare aplicabile de la 1 ianuarie 2026. Practic, statul român deja a construit un instrument care ar putea servi ca fază de tranziție naturală către comasările mai ample din primul articol al seriei: lăsând comunele să se asocieze voluntar, cu stimulente fiscale clare, și văzând unde duce asta organic, înainte de a impune de sus în jos. Doar că, deocamdată, foarte puțini știu că instrumentul există — inclusiv, probabil, mulți dintre primarii care ar putea să-l folosească chiar acum.

Urmează, în continuarea seriei, ce se întâmplă cu spitalele, școlile și instanțele pe noua hartă administrativă — și, separat, un articol despre ce ne poate învăța eșecul regionalizării încercate de Victor Ponta în 2013-2014, blocată de Curtea Constituțională.