Câte județe ne mai trebuie, de fapt? O reorganizare pe care Constituția o permite de mult, dar n-a vrut-o nimeni

În articolul anterior am vorbit despre comasarea comunelor și orașelor mici — nivelul de jos al piramidei administrative. De data asta ne uităm un etaj mai sus, la județe, adică exact la nivelul pe care majoritatea românilor îl asociază, din reflex, cu Constituția și cu „lucruri sfinte, nu se pot schimba”. Spoiler: se pot schimba mult mai ușor decât crede lumea. Doar că, până acum, nimeni n-a vrut cu adevărat.

Ce spune, de fapt, Constituția — și de ce mitul e mai mare decât realitatea

Articolul 3 alineatul (3) din Constituție spune, în întregime, atât: teritoriul este organizat, sub aspect administrativ, în comune, orașe și județe. Atât. Nu spune „41 de județe”. Nu spune „exact aceste județe, cu exact aceste granițe”. Nu spune nici măcar „un număr fix de județe”. Spune doar că aceste trei tipuri de unități trebuie să existe, sub aceste nume.

Practic, orice guvern care ar vrea să reducă numărul de județe de la 41 la, să zicem, 8 sau 20, n-ar avea nevoie de nicio revizuire constituțională — un proces greoi, care necesită referendum și o majoritate de două treimi în Parlament. I-ar fi suficientă o lege organică, cam ca aceea prin care s-a trecut, în 1968, de la regiuni și raioane la actualele județe. Sau ca legea din 2018, care a modificat detalii tehnice ale organizării teritoriale fără ca nimeni să clipească. Deci nu, bariera nu e juridică. Bariera e că nimeni din clasa politică nu vrea să fie cel care desființează zeci de scaune de președinte de consiliu județean — funcții cu bugete, mașini de serviciu și liste de partid atașate.

Puțin istoric, ca să nu credem că suntem primii cu ideea asta

România a mai trecut prin exact acest experiment — de două ori, de fapt — și ambele povești merită știute înainte să ne entuziasmăm prea tare.

În 1938, regele Carol al II-lea, proaspăt instalat în regim de autoritate personală, a regrupat cele 71 de județe interbelice de atunci în doar 10 „ținuturi” — Ținutul Olt, Ținutul Argeș, Ținutul Mării (cu reședința la Constanța) și așa mai departe — fiecare condus de un „rezident regal” numit direct de rege. Ideea era, oficial, eficientizarea administrației și eliminarea politicului din birocrație. Neoficial, era o metodă de a centraliza puterea în jurul unui singur om. Experimentul n-a apucat nici doi ani: pe 6 septembrie 1940, în aceeași zi cu abdicarea lui Carol, ținuturile au fost desființate. Deci prima lecție istorică: o reformă teritorială făcută ca instrument de putere personală, fără susținere instituțională reală, moare odată cu cel care a inventat-o.

Apoi, regimul comunist a mers în direcția exact opusă: în 1950, județele au fost desființate complet și înlocuite cu regiuni și raioane, după model sovietic — la un moment dat existau 18 regiuni (ulterior 16), fiecare împărțită în raioane. În 1968, același regim s-a răzgândit și a revenit la județe — 39 la început, ajungând ulterior la actualele 41 plus București, după reorganizarea Ilfovului din 1981. Deci a doua lecție: și fragmentarea excesivă, și centralizarea excesivă au fost deja încercate la noi, în ambele direcții, în ultimul secol. Nu suntem la prima improvizație teritorială.

Ce mai există deja, din 1998, și funcționează liniștit în fundal, fără ca majoritatea oamenilor să știe: cele 8 regiuni de dezvoltare — Nord-Est, Sud-Est, Sud-Muntenia, Sud-Vest Oltenia, Vest, Nord-Vest, Centru și București-Ilfov. Sunt granițe statistice, fără personalitate juridică, fără consiliu, fără buget propriu — dar sunt folosite deja de Uniunea Europeană pentru alocarea fondurilor structurale, au agenții de dezvoltare regională funcționale de peste 25 de ani și, cel mai important pentru discuția noastră, se suprapun aproximativ peste vechile regiuni istorice ale țării.

Și ideea de a le transforma direct în județe a tot fost reciclată de-a lungul anilor. În 2013, Emil Boc a încercat o variantă cu 16 județe, blocată de UDMR pe motive legate de Harghita, Covasna și Mureș. Separat, un grup de patronate a propus, cu câțiva ani în urmă, o variantă cu 15 județe. Iar cea mai recentă și mai concretă încercare — chiar identică, ca hartă, cu ce propun mai jos — a fost un proiect de lege depus în Parlament, despre care vorbim imediat.

Varianta radicală: 8 „județe” mari, pe scheletul regiunilor deja existente

Ideea nu e deloc de domeniul „ce-ar fi dacă” — există deja, ca proiect de lege depus în Parlament. În octombrie 2024, deputații USR Alin Apostol, Narcis Mircescu și Teodor Lazăr au depus exact această variantă: opt județe, suprapuse peste cele 8 regiuni de dezvoltare din 2004, cu praguri de minimum 20.000 de locuitori pentru orașe și 3.000 pentru comune, și o economie anuală estimată de USR la circa 17 miliarde de lei. Proiectul a fost retras din Camera Deputaților în decembrie 2024, în plină criză politică post-alegeri prezidențiale anulate — nu pentru că a pierdut o dezbatere de fond, ci pentru că momentul politic n-a mai convenit nimănui. Ilie Bolojan însuși a numit ulterior reforma „o necesitate”, dar a recunoscut că nu se va face „nici anul acesta, nici anul viitor”.

Ce propun eu mai jos e, practic, aceeași hartă ca a proiectului USR — cele 8 regiuni de dezvoltare devenite județe (păstrând, cum spune Constituția, exact acest nume), fiecare cu propriul consiliu județean, propriul președinte, propriul prefect. București rămâne, ca și acum, o unitate separată, cu statut de capitală.

Practic, arondarea ar arăta cam așa — aproximativ, pentru că granițele regiunilor de dezvoltare nu sunt identice cu cele istorice, dar sunt suficient de apropiate încât numele vechi să nu sune ridicol:

• Moldova de Nord (fostă regiune Nord-Est) — Bacău, Botoșani, Iași, Neamț, Suceava, Vaslui
• Moldova de Sud și Dobrogea (fostă regiune Sud-Est) — Brăila, Buzău, Constanța, Galați, Tulcea, Vrancea
• Muntenia (fostă regiune Sud-Muntenia) — Argeș, Călărași, Dâmbovița, Giurgiu, Ialomița, Prahova, Teleorman
• Oltenia (fostă regiune Sud-Vest Oltenia) — Dolj, Gorj, Mehedinți, Olt, Vâlcea
• Banat (fostă regiune Vest) — Arad, Caraș-Severin, Hunedoara, Timiș
• Crișana-Maramureș (fostă regiune Nord-Vest) — Bihor, Bistrița-Năsăud, Cluj, Maramureș, Satu Mare, Sălaj
• Ardeal (fostă regiune Centru) — Alba, Brașov, Covasna, Harghita, Mureș, Sibiu
• București-Ilfov — statut special, ca și acum

Da, „Ardeal” pentru regiunea Centru și „Moldova de Sud și Dobrogea” pentru fosta Sud-Est sunt aproximări — istoricii de serviciu vor avea, pe bună dreptate, obiecții de precizie. Dar scopul aici nu e o reconstituire istorică perfectă, ci un punct de plecare pentru o discuție care, oricum, n-a existat niciodată serios la noi.

Varianta moderată: 20 de județe, prin comasări în perechi

Dacă opt județe pare prea radical — și admit că, la o populație de peste 2 milioane per unitate, distanța administrativă chiar devine o problemă serioasă — există și o variantă de mijloc, mult mai ușor de digerat politic: comasarea județelor actuale în perechi (sau, ocazional, în grupuri de trei, ca să iasă socoteala), rezultând aproximativ 20 de unități noi, plus București-Ilfov. E jumătate din numărul actual, dar fiecare unitate rămâne suficient de mică încât un cetățean să nu facă trei ore cu mașina până la sediul județean.

Gruparea de mai jos e orientativă — bazată pe vecinătate geografică și legături economice evidente (orașe apropiate, drumuri existente), nu rezultatul unui studiu de fezabilitate. Dar e genul de exercițiu pe care orice comisie parlamentară serioasă ar trebui să-l facă, în loc să-l lase pe un blog cu 91 de drafturi neterminate:

1. Satu Mare – Maramureș
2. Bihor – Sălaj (Crișana)
3. Cluj – Bistrița-Năsăud
4. Mureș – Harghita
5. Brașov – Covasna
6. Alba – Sibiu
7. Hunedoara – Caraș-Severin
8. Arad – Timiș (Banat)
9. Suceava – Botoșani (Bucovina)
10. Iași – Neamț
11. Bacău – Vaslui
12. Galați – Vrancea
13. Brăila – Buzău
14. Constanța – Tulcea (Dobrogea)
15. Prahova – Dâmbovița
16. Argeș – Vâlcea
17. Olt – Teleorman
18. Dolj – Gorj – Mehedinți (Oltenia de Vest, grup de trei)
19. Călărași – Ialomița – Giurgiu (grup de trei)
20. București – Ilfov — statut special, ca și acum

Douăzeci de unități, toate cele 41 de județe actuale acoperite, fără ca vreunul să rămână singur și trist pe margine. Iar dacă cineva se întreabă de ce Argeș cu Vâlcea și nu Argeș cu Teleorman: pentru că am ales legăturile geografice cele mai evidente, nu am rulat un algoritm de optimizare — asta e treaba unei comisii cu bugete și hărți GIS, nu a unui blog personal.

Cifrele: câți oameni cu funcție ar dispărea, în fiecare variantă

Aici e partea din articol la care mă aștept să primesc cele mai multe mesaje indignate — de la exact oamenii ale căror funcții dispar în tabelul de mai jos. Iată tabloul, cât mai exact posibil, cu sursele lui:

Câteva precizări oneste, ca să nu par mai sigur pe cifre decât sunt: numărul de consilieri județeni și personalul prefecturilor pentru ambele variante „după reformă” sunt estimări ale mele, nu cifre oficiale dintr-un proiect de lege existent — pentru că, evident, un asemenea proiect de lege nu există, în nicio variantă. Dar cifrele „acum” sunt verificabile: 41 de prefecți plus unul pentru București, câte 2 subprefecți per județ (3 la București), și un total de aproximativ 1.302 consilieri județeni aleși la nivel național, cifră confirmată la alegerile locale din 2008 și rămasă, în linii mari, la fel de atunci (plafonul legal e între 30 și 37 de membri per consiliu, în funcție de populația județului). De precizat și că, chiar acum, în 2026, e în curs o reformă administrativă mult mai modestă — o reducere de 25-30% a posturilor din instituțiile prefectului și aproape 46.000 de posturi din administrația locală în ansamblu — deci apetitul pentru reduceri există, doar că, deocamdată, evită cu grijă subiectul hărții județelor.

Varianta cu 20 de județe are un avantaj politic evident: fiecare pereche păstrează, de regulă, un oraș mare recognoscibil ca reședință (Cluj, Timișoara, Iași, Constanța), deci mai puține motive de conflict local despre „care oraș pierde reședința de județ” — comparativ cu varianta cu 8, unde un singur oraș ar deveni capitala unei regiuni întregi, spre nemulțumirea tuturor celorlalte. În schimb, reduce mult mai puțin numărul total de funcții și, implicit, economiile potențiale.

Ce s-ar complica, evident, pentru că nimic nu e gratis

• Distanța administrativă. Un „județ” Moldova de Nord (varianta cu 8) ar acoperi șase județe actuale — de la Botoșani la Vaslui e o distanță considerabilă pentru cineva care are nevoie de o semnătură de la sediul consiliului. Varianta cu 20 atenuează problema asta considerabil, dar n-o elimină complet.
• Identitatea locală, din nou. Un clujean și un sălăjean văzuți administrativ ca „din același județ” ar avea, probabil, ceva de obiectat — și pe bună dreptate, pentru că granițele regiunilor de dezvoltare (și perechile propuse) au fost trasate din rațiuni statistice sau de vecinătate, nu din considerente de apartenență culturală.
• Concentrarea puterii politice. Opt (sau douăzeci) de președinți de consilii județene mărite, fiecare gestionând bugete mai mari decât acum, ar deveni figuri politice regionale mai puternice — un fel de baroni locali, dar cu buzunare mai adânci. Exact tipul de concentrare de putere pe care experimentul lui Carol al II-lea din 1938 l-a demonstrat cât de riscant poate fi, chiar dacă motivația de atunci era alta.
• Rezistența politică, evident. Fiecare partid cu organizații județene în toate cele 41 de județe ar pierde, dintr-o mișcare, o parte semnificativă din structurile locale de partid și a posturilor de numire politică asociate. Greu de imaginat un partid parlamentar care să voteze entuziast pentru propria dezmembrare teritorială — indiferent dacă vorbim de opt sau de douăzeci de unități noi.

Concluzie

Constituția nu e obstacolul — o lege organică ar fi suficientă, exact cum a fost suficientă și în 1968. Modelele de urmat există deja: fie cele 8 regiuni de dezvoltare, testate de aproape trei decenii, fie o comasare mai blândă în 20 de perechi, care păstrează mai multe orașe-reședință recognoscibile. Cifrele arată, în ambele variante, o reducere clară a numărului de funcții publice și, probabil, a cheltuielilor asociate. Singurul lucru care lipsește, ca de obicei, e voința politică — pentru că această reformă, spre deosebire de comasarea comunelor mici, nu i-ar afecta pe cetățenii din sate uitate de lume, ci direct pe cei 41 de președinți de consiliu județean și pe toată armata de vicepreședinți, consilieri și oameni de încredere din jurul lor. Iar aceia, spre deosebire de primarii de comună cu 700 de locuitori, au și „microfoane”, și relații, și motive foarte personale să considere ideea „prematură”, „neserioasă” sau „bună, dar nu acum” — indiferent dacă varianta propusă e cu 8 sau cu 20 de județe.

Așa că, la fel ca la finalul articolului anterior: rămâne de văzut dacă discuția asta chiar ajunge undeva, sau rămâne doar un articol de blog citit de câțiva oameni, comentat două zile pe Facebook, și uitat imediat ce apare următorul scandal politic mai zgomotos.