Mă îndoiesc că ar fi mulţi cei ce nu au văzut meciul de aseară dintre România şi Franţa. Dacă nu v-aţi dumirit încă, a fost vorba de fotbal şi nu de cross, deşi puteaţi fi lesne induşi în eroare de gazon smocurile muşuroaiele de pe teren. Anyway… toată lumea plânge acum că am ratat încă o calificare la un turneu final. După părerea mea, calificare e ratată de multă vreme şi pentru multă vreme de aici încolo. Să detaliez:

Jucătorii

N-avem! Mai simplu de atât nu cred că poate fi sintetizat. Generaţiile de aur, argint, platină, titan şi mai ştiu eu ce metale preţioase nu mai sunt, iar din urmă nu vine nimic. Cauzele ar fi multe, dar principala este lipsa centrelor de copii şi juniori. Şcolile şi academiile de fotbal sunt prea puţine şi prea legate de posibilităţile financiare a personalităţilor fotbalistice care le-au înfiinţat şi le patronează (vezi cazurile Hagi şi Gică Popescu). Unde mai pui că la puţinele centre existente pe lângă cluburi, promovarea valorilor se face cu plasa sau cu plicul. Că „tre’ să mâncă şi gura lor ceva”…

Faptul că au apărut trei jucă tori noi care „au confirmat” nu mă încălzeşte şi nu îmi dă încredere deloc, având în vedere adversarul slab (Luxemburg) sau imposibilitatea de a juca ceva din cauza terenului (Franţa). Confirmările ar putea veni de-abia mai încolo, cînd se va juca cu adversari valoroşi, care vor şi putea să-şi pună în valoare calităţile pe un teren de joc, nu pe un teren desprins din filmele cu bombardamente.

Campionatul

Jalnic! Vizibil cu ochiul liber. Adică nu mi se pare normal ca jucătorii să fie extenuaţi după câteva săptămâni în care au de jucat două meciuri pe săptămână. La urma urmei în fişa postului de fotbalist scrie negru pe alb şi cu caractere bolduite „alergare 90 de minute plus prelungiri, dacă este cazul”. Practic pentru asta se pregătesc o viaţă şi pentru asta câştigă mult peste cât câştigă un muncitor cu sapa, care are de muncă 12 ore pe zi. O să spuneţi că are carieră scurtă şi se expune accidentărilor, d’aia e câştigul pe măsură. Vă contrazic şi vă rog să întrebaţi un muncitor la salubritate (care lucrează în condiţii muuuult mai periculoase) sau chiar un miner (mina nu e cel mai sigur loc de muncă) cam în cât timp câştigă aceiaşi bani pe care îi ia cel mai prost plătit jucător de la Dinamo pe an.

Capac, vine şi decizia „oamenilor de fotbal” care desfiinţează campionatul de tineret-rezerve la nivelul Ligii I. Decizia are vechime de câţiva ani, exact bine cât să culegem acum roadele.

Terenurile de joc

Sunt puţine, prea puţine chiar şi pentru anemicul campionat românesc. Naţional Arena şi cele câteva stadioane aflate în construcţie sunt doar nişte floricele pricăjite în deşertul sportiv numit România. Oricum lucrurile oricât ar fi de bune, tot româneşte sunt făcute (vezi cazul gazonului de aseară de la meci sau problemele de autorizaţie de la Cluj Arena). Ca o paranteză, dacă aseară, după „doar o lună” de la montarea gazonului, era impracticabil (sau cum spun jurnaliştii francezi – „câmp de cartofi”), cum ar fi fost acu’ o lună la anulatul meci cu Argentina? Oare nu cumva ştia federaţia argentiniană ceva şi nu a vrut să fie acuzată de cluburi că nenoroceşte jucători de zeci de milioane de euro pentru un moft de câteva sute de mii?

Cluburile

Praştie! Achiziţii făcute după ureche, transferuri făcute la nervi, antrenori schimbaţi la apelul de seară. „Oameni de fotbal” ahtiaţi doar după propria imagine (în culori cât mai pastelate), deşi ei ca oameni sunt destul de pestriţi şi cu un trecut mai mult decât pătat. Profesionalism ZERO sau chiar sub această valoare.

Viitor?

Sumbru. Şi nu e vorba de viitorul imediat ci de cel îndepărtat şi foarte îndepărtat. Faptul că se construiesc câteva stadioane nu rezolvă problemele de fond, ci nu fac decât să pună un ambalaj frumos unei mizerii, cam în modul în care o face un coş de gunoi făcut de un artist plastic: frumos afară, dar în interior tot resturi găsim…

Mulţi comentează că a lipsit Mutu. Doar că o echipă nu o faci cu unul, doi sau trei jucători, ci cu unsprezece, plus rezerve, iar dacă nu ai de unde să-i iei, îţi rămâne soluţia naturalizării. Dar de unde? Au şi africanii mândria lor!