Sarbatori Fericite!
Sarbatori Fericite tuturor, prieteni si neprieteni deopotriva!
De la pretenu’ Gigi cetire:
Lecţie de management
Tocmai ce e pe tapet o noua ”perlă” a politicii autohtone: demisia managerului privat al CFR. De ce spun că e o perlă? Nu pentru că ar fi rară, ci pentru că nu face decât să strălucească alături de altele asemenea. Adică nu ştiu cum înţelegeţi voi, dar mie mi se pare de o absurditate demnă de CorcoduşLandia în care trăim, să numeşti manager privat ca să scoată din rahat o firmă de stat, iar când acesta vine cu un plan de afaceri în acest scop, îi refuzi planul.
Ce mi se pare că au de învăţat de aici toţi managerii adevăraţi (de la cei cu vechi state de plată şi până la cei aflaţi încă pe băncile şcolii) este cu totul altceva: ca manager nu îmi asociez numele şi brandul personal (da, ca manager ai un brand personal de construit şi de păstrat) cu potlogăriile, drept pentru care dacă planul meu de afaceri e respins nu mă agăţ cu dinţii de funcţie. Principiile mele de business şi de viaţă nu mi-o permit.
Vor învăţa ai noştri vreodată ceva? Lecţia nu e veche, a mai fost predată de primul manager privat al TAROM acum câteva luni… Se pare că elevul (acelaşi minister al transporturilor) prinde mai greu. Nu ar trebui lăsat repetent?
Gata cu „pax olimpica”
După cum aţi observat, mi-am luat o vacanţă olimpică din blogosferă. Am vrut să las armele să tacă pe perioada desfăşurării Olimpiadei din acest an. Din nefericire au tăcut doar armele mele, pentru că în rest România s-a rupt în două: pro-Băsescu şi anti-Băsescu. Mă aşteptam la o luptă cu cuţitele pe masă, dar mi-a depăşit cu mult aşteptările şi nu în bine. Adică pe lângă pumnalele afişate, au avut loc extrem de multe schimburi dure de lovituri, fără menajamente, cu boxul peste figură şi la părţile moi. Am asistat la un carnagiu care nu s-a încheiat pe deplin şi care a lăsat urme adânci. Am văzut prietenii spulberate de idealurile politice mai ceva ca la începutul anilor 90′, oameni în toată firea care se cunosc de decenii, din copilărie, au ajuns să nu îşi mai vorbească sau să se înjure printre dinţi când se văd de pe cealaltă parte a străzii, fraţi ce nu mai au nimic în comun în afară de filiaţie, părinţi şi copii ce au ajuns să se duşmănească… E o rană urâtă şi mare în societatea românescă, ce se va vindeca greu şi cu cicatrici urâte. E semnul că încă nu suntem maturi pe de-antregul din punct de vedere politic…
Trecând la motivul acestei vacanţe, Olimpiada, pot spune doar atât: DEZASTRU! Începând cu ce vreţi voi – transmisie, comentatori, rezultate, etc. Rar mi-a fost dat să văd o transmisie mai dezlânată şi un comentariu mai cretin. Cât despre trecerile de la o probă la alta în mijlocul desfăşurării ei cred că a fost „miezul” şi a făcut „deliciul” tuturor telespectatorilor români. Numai pentru aceste „pertformanţe” ale televiziunii române publice şi tot merită făcută o restructurare integrală a instituţiei. Şi aş începe cu departamentul Sport, de la tehnic până la crainici. Cât despre rezultatele sportului românesc… pot spune că au fost bune comparativ cu condiţiile de antrenament şi cu finanţările din România, doar că au arătat că la următoarea Olimpiadă abia de vom reuşi să mai calificăm câţiva sportivi. Gândiţi-vă că am avut locul 3 la gimnastică feminină pe echipe, cu 5 gimnaste din 8 selecţionabile, la un număr de aproximativ 300 de sportive legitimate, iar China a fost locul 4 tot cu 5 gimnaste selecţionate dintr-un număr de aproximativ 1.000.000 (un milion!!!) de sportive legitimate. Acum ca să vă faceţi o idee, calculaţi câte echipe de fotbal avem în România, câte şcoli de fotbal fiinţează pe plaiurile mioritice, cîţi spectatori/meci sau /etapă sunt şi cam care sunt rezultatele notabile pe care le-am avut în fotbal. Sau să stăm puţin să ne gândim că naţionala României de handbal masculin are în palmares 3 titluri de campioană mondială, iar acum nu s-a mai calificat la Olimpiadă, în condiţiile în care şi acest sport are cât de cât parte de investiţii private. Despre continuitate nici nu se poate pune problema atâta timp cât ne prăbuşim an de an şi la acest capitol. Asta înseamnă că viitorul este înnegurat rău de tot de tonuri căcănii.
De la clasa politică nu mai am nici o aşteptare, dar de la sportivi mai am. Din păcate cred că nu va mai fi posibil pentru cei din urmă să obţină ceva. Probabil vor fi şi excepţii, dar acelea vor fi sporadice şi datorate doar talentului nativ şi muncii asidue a câtorva sportivi, din ce în ce mai rari. Gimnastica feminină va ieşi probabil din peisaj, iar la Rio va fi prima Olimpiadă la care România nu va fi pe podium din 1972 încoace. Trist.
Ca să ne destindem după atâta încrâncenare şi să uităm de necazuri vă invit cu toată căldura la Oradea în octombrie la festivalul Toamna Orădeană 2012. Să ne vedem cu bine!
Scurte (23.03.2012)
Dacă în magia albă există influenţe din magia neagră, iar în magia neagră există câteva elemente din magia albă, nu am putea spune că de fapt magia e gri toată?
Lustraţia fără lustraţi
Mi-a luat destul de mult timp să scriu articolul ăsta, pentru că îmi făcusem o promisiune: de a încerca să nu mai abordez teme politice. Se vede treaba că nu reuşesc să fiu consecvent. Adevărul e că nici viaţa noastră politică nu lasă loc de-ntors.
Tema lustraţiei şi a legii ce o reglementează a fost deja îndelung dezbătută pe toate feţele în ultimele săptămâni. În 89′ se spunea că am scăpat de dictatură şi am intrat cu capul înainte în democraţie. Ce însemna democraţia nu avea nimeni habar, dar ideea generală ce răzbătea de peste tot era că din acel moment „putem face orice” sau mai bine zis că suntem liberi să facem orice. Parţial adevărat. Putem face orice, cu o singură condiţie: să nu-i deranjăm sau împiedicăm pe ceilalţi să facă ceea ce doresc. Ăsta e aspectul care scapă marii majorităţi de mai bine de două decenii. Un alt aspect ar fi legalitatea acţiunilor noastre liber alese. Aici lucrurile nu mai sunt atât de simple, dar în ţara în care sârma ţine loc de şurub, şaibă şi piuliţă la un loc, e bine şi aşa.
Şi aici doream să ajung: la legea lustraţiei. Pentru că e minunată, sublimă, dar lipseşte cu desăvârşire. Nu ştiu cum vă simţiţi voi, dar eu unul nu mai văd rostul actualei legi în forma în care a fost adoptată, deoarece la câte excepţii prevede, doar lui Iliescu şi lui Moş Gerilă li se mai interzice să ocupe funcţii publice. Care ar mai fi logica lustraţiei dacă nu există lustraţi? Cui îi foloseşte? Doar ca să o avem şi să ne iasă la „socoată”?
Problema cea mai mare legată de legiferare în România este că legile sunt atât de complicate şi inutile după ieşirea lor din Parlament, încât musai e nevoie de norme de aplicare, care norme de aplicare pot fi schimbate după bunul plac al guvernelor care se succed la conducerea ţării ăsteia nenorocite înainte de vreme. Ca să nu mai vorbesc despre intenţia legii şi rezultatul ei final, care nu au nici un fel de legătură. Îmi amintesc doar de „Legea Ticu Dumitrescu” (L.187/1999-referitoare la liberul acces la propriul dosar şi deconspirarea securităţii ca poliţie politică) unde la finalul dezbaterilor, iniţiatorul ei a renegat-o vehement, din cauză că nu conţine exact punctele esenţiale asupra cărora insistase şi care stăteau la baza deconspirării poliţiei politice. O asemenea lege este şi cea a lustraţiei, care prevede mai multe excepţii decât reguli, iar astfel de legi sunt cu duiumul în România, astfel încât excepţiile au devenit regulă.
Şi uite aşa, o lege în România a ajuns să nu aibă valoare intrinsecă, ci doar prin mijlocirea unor norme de aplicare. Sau mai plastic spus, legile româneşti sunt ca porţile maramureşene: mari, impunătoare, sofisticate, create cu multă muncă şi energie. Şi la fel ca porţile maramureşene, intrarea e infimă în raport cu ansamblul. Unde mai pui şi că gardurile sunt mult prea scunde şi le poţi sări lejer.
Ce mai poţi să spui?…
Aş fi vrut să spun că mă deranjează mult prea intensa mediatizare a evenimentelor de la 11 septembrie 2001 şi de aceea nu mai scriu nici eu nimic despre asta.
Aş fi vrut să spun că morţii trebuie lăsaţi să se odihnească în pace.
Aş fi spus că orice efect are o cauză, iar cauza lui 11 septembrie a fost chiar infatuarea Americii şi rolul de jandarm mondial pe care şi l-a asumat.
Aş fi spus multe, care pe unii i-ar fi enervat sau poate doar i-ar fi durut.
Dar ce poţi să mai spui când un copil îşi plânge părintele…
Şi mai ales ce să mai spui când ştii cum şi-a tratat America eroii…
(Later edit: utilizatorul şi-a şters contul youtube, implicit şi clipul)
Dilemele lu’ Highlander
1. Ce se întâmplă dacă mă înec în mijlocul Pacificului?
2. Da’ dacă mă atacă rechinii?
10 lucruri care mă bucură (leapşă)
Mi-a lansat văru’ o invitaţie acum ceva vreme, aşternând la rându-i câteva lucruri care-l bucură. Probabil invitaţia era ca să vadă ce-mi mai place, având în vedere că în ultimii ani ne-am întâlnit… hai să spunem că nu atât de mult pe cât ar fi trebuit. Văzând lista lui, îmi aduc aminte că la 23 de ani şi au eram puţin cam idealist. Nu că mi-ar fi trecut complet, dar fiecare zi ce trece mă face să mă bucur în primul rând că sunt sănătos.
Iată aşadar plăcerile mele nevinovate:
1. O seară liniştită, sub clar de lună, e de nepreţuit, mai ales dacă îi ai pe cei dragi alături.
2. După o săptămână agitată, muntele e cel mai bun remediu.
3. Bucuria copiilor atunci când desfac un cadou pe care tocmai li l-ai oferit. Nimic nu poate egala emoţia şi licăririle din ochii lor.
4. Întâlnirile cu prietenii vechi, împreună cu care ai mâncat o grămadă de sare în viaţa asta. Deşi chestia asta te pune puţin pe gânduri, dar te consolezi rapid şi constaţi că ei au îmbătrânit mai tare decât tine şi că au burta mai mare.
5. Muzica. Mi se întâmplă câteodată să fiu complet absorbit de câte o melodie, chiar dacă în acel moment fac altceva. Da, recunosc, e cam periculos când conduc.
6. Dacă tot mă întâlnesc cu prietenii, îmi place să vorbesc. Îmi place dialogul, pe cât posibil cât mai în contradictoriu. Se spune că doar aşa se nasc idei cu adevărat importante.
7. De multe ori am senzaţia că mama mi-a dat nu doar „şapte ani de acasă” ci ceva mai mulţi, aşa că ori de câte ori văd câte o persoană tânără politicoasă, îmi tresaltă imina de bucurie. Nu sunt chiar o „rara avis„.
8. Sportul a fost dintotdeauna pasiunea mea. Pot spune chiar că m-a pregătit pentru viaţă mult mai bine decât a făcut-o şcoala. Din păcate nu sunt un la fel de mare consumator de sport la tv. Îl prefer pe cel practicat „LIVE„.
9. După o zi toridă de vară, ador să privesc cum plouă. De altfel, la fel de mult îmi place să privesc iarna, cum ninge. Curăţenia pe care o aduc ambele mi se pare o temă numai bună de filozofat.
10. Ca oricărui român sadea, îmi plac zilele petrecute lângă grătar. Dar cel mai mult îmi plac aripioarele de pui la grătar, cu ketchup picant (ăla de la Billa, „Clever” e unul dintre cele mai reuşite după părerea mea).
Dacă în ecuaţia asta adaugi familia şi sănătatea, tabloul este complet.
Când stai şi scrii ce te face fericit, constaţi că nu e vorba de lucruri multe sau complicate! Şi te întrebi atunci: de ce suntem totuşi atât de nefericiţi?
A fost odata … 71,81 (si chiar 107)
A fost odata ca niciodata, ca daca n-ar fi fost nu s-ar mai fi povestit…. desi nu e o poveste in adevaratul sens al cuvantului, e totusi demn de povestit. Am dat acum mai bine de un an de un blog tinut de Lulu Cremeneanu. La vremea respectiva nu mi-a atras atentia decat prin faptul ca rememora cate ceva din vremurile cand in Oradea emitea un post de radio numit SONVEST. Zilele trecute am cautat din nou blogul defunctului radio oradean. L-am regasit cu articole noi, cu imagini, cu povestiri. De data aceasta erau mult mai multe articole si interviuri cu fosti realizatori. Pe multi dintre ei ii regasim si azi in peisajul jurnalistic, dar unii nu mai aduc aminte de euforia acelor ani. Si au fost cativa ani. Au fost ani in care eu mi-am trait adolescenta si prima tinerete, primele iubiri si primele despartiri, ani in care am trait vise si deziluzii. Poate singurul care nu m-a tradat in toti acei ani a fost SONVEST, prietenul de pe deal al oradenilor. Doamne, ce ani frumosi!
Astazi singura legatura cu acei ani a ramas Lulu si al sau blog de amintiri sonvestiste. I-am spus cat de mult am fost impresionat de scrierile lui. Nu i-am vazut fata cand mi-a raspuns (se intampla tot mai des in secolul asta internetizat), dar am simtit si la el o unda de regret, mai ales cand mi-a zis ca incet-incet va abandona acest proiect. „Pacat…” i-am zis, iar gandurile mi s-au intors la acei ani … Doamne, ce ani frumosi!
Aici radio SONVEST Oradea! 71,81 megaherzi! (link)
Din pacate povestea nu s-a mai incheiat cu „si au trait fericiti pana la adanci batraneti”…
De ce nu merge tara asta? Oare?
Pentru ca nu muncim. Sau pentru ca atunci cand muncim ne doare capul, mana, piciorul sau pur si simpl in p**a. Sau nici macar acolo ci la cativa metri in fata. Pentru ca avem un aparat birocratic cat China, care stie sa te puna pe drumuri ca nimeni altul. Pentru ca avem servicii publice care numai gratuite nu sunt (sa nu-mi spuna mie cineva ca n-a dat niciodata o spaguta, ca nu-l cred).
Citeam articolul lui Sebi Bargau, legat de aventurile sale cu inmatricularea motorului. De fapt aventurile erau cu functionarii RAR care s-au ocupat de
America, pământ românesc!
O scurtă trecere în revistă a istoriei americane relevă influenţa imensă pe care au avut-o emigranţii români la înfiinţarea celei mai puternice (a se citi războinice) naşiuni ale acestui secol.
Astfel aflăm că oraşul Detroit, unde şi în prezent se găseşte o importantă comunitate românească, a fost întemeiat
Politică şi artă. 2 în 1
Nu sunt un mare fan al Eurovisionului, după ce, cu mult timp în urmă, constatam că jocurile de culise au conotaţii politice şi/sau economice. Anul ăsta nu a fost o excepţie din acest punct de vedere.
Hai să rememorăm participările României la finalele Eurovisionului:
1. 1994 – Dincolo de nori – Dan Bittman, la final locul 21;
2. 1998 – Eu cred – Mălina Olinescu, locul 22;
3. 2000 – The Moon – Taxi, locul 17;
4. 2002 – Tell me why – Monica Anghel & Marcel Pavel, locul 9;
5. 2003 – Don’t Break My Heart – Nicola, locul 10;
6. 2004 – I Admit – Sanda Ladosi, locul 18;
7. 2005 – Let Me Try – Luminita Anghel & Sistem, locul 3;
8. 2006 – Tornero – Mihai Traistariu, locul 4;
9. 2007 – Liubi, Liubi, I Love You – Todomondo, locul 13;
10. 2008 – Pe-o Margine De Lume – Nico & Vlad, locul 20;
11. 2009 – The Balkan Girls – Elena, locul 19;
12. 2010 – Playing With Fire – Paula Seling & Ovi, locul 3.
După cum se vede, nu întotdeauna când am avut şi voci şi melodii bune, am fost printre primii, şi abia în ultimii ani am început să ne obişnuim cu „fruncea”. Dar hai să analizăm acest an. Melodia a fost bună, nu strălucită (nu cred că peste 10 ani îşi mai aminteşte cineva de ea), dar într-o interpretare de excepţie şi …. inspirată, ca să nu spun tactică. Pentru cine nu ştie, Ovi e norvegian, drept pentru care după concurs a rămas acasă la Oslo… Aşadar din nordul Europei au venit puncte preţioase şi datorită prezenţei lui Ovi, nu neeapărat datorită interpretării (deşi interpretarea Paulei Seling a fost excepţională). Că interpretarea sau melodia nu au fost criterii primiordiale o reflectă şi clasarea sub aşteptări (ale mele) a Albaniei, care a beneficiat de o voce cu un timbru oarecum asemănător Patriciei Kaas şi de o melodie excepţională. Oricum peste cea a Turciei (care a eşuat pe locul 2). M-a surprins total (în sens negativ) prezenţa Marii Britanii, care deţine industria muzicală No.1 din Europa! În rest am văzut o împărţeală frăţească şi tovărăşească a punctelor în funcţie de alianţe politice, naţionale şi interese economice. Spun asta pentru că mie personal nici melodia câştigătoare, a Germaniei, nu mi-a lăsat o impresie de „WOW!”. Poate pur şi simplu nu e genul meu de muzică, dar nu m-a impresionat cu nimic. Dezamăgit am fost de dansul Franţei, ce se dorea probabil o capoiera… Probabil că Charles Aznavour şi Patricia Kaas au făcut infarct la vedera reprezentanţilor Hexagonului.
Revenind la concurenţii României, nu am ce să le reproşez, dimpotrivă, îi felicit şi le mulţumesc în calitatea mea de român că m-au reprezentat la un asemenea nivel şi cu un asemenea rezultat. Nu de alta, dar dacă mai observă şi altcineva, singurele domenii în care românii şi România mai au un nume bun sunt cele ştiinţifice şi artistice. Poate că brandul de ţară al României ar trebui construit şi în jurul acestui aspect: muzică şi film. E doar o părere…
Efectul de domino (3)
Un şoricel îşi făcea veacul la casa unor gospodari. Oamenii, fiind harnici, aveau o gospodărie frumoasă şi plină cu de toate. Atât de plină încât şi şoricelul o ducea bine de tot. Dar faptul că el o ducea bine nu era pe plac oamenilor. Într-o zi, şoricelul trăgea cu ochiul printr-o crăpătură a zidului şi i-a văzut pe gospodari deschizând un pachet. „Oare ce-o fi în pachet!”, s-a gândit şoricelul, dar s-a cutremurat văzând pe cei doi soţi scoţând o cursă de şoareci. Soricelul panicat a ieşit în curte şi a început să strige şi să ceară ajutor în dreapta şi în stânga, dar nimeni nu părea prea impresionat de drama lui. Găina şi-a ridicat capul şi i-a zis:
– Stimate şoricel, eu ştiu că-i o nenorocire pentru tine, dar pentru mine nu are absolut nici o importanţă!
Şoricelul s-a îndreptat către purcelul din curte, care părea să-i arate mai multă simpatie, dar şi acesta îi spuse:
− Îmi pare aşa de rău domnule şoricel, dar nu pot decât să mă rog pentru tine.
Şoricelul s-a îndreptat spre vacă, dar ea l-a privit bovin şi i-a spus:
− Ţi se pare că pentru mine este un pericol acea cursă de şoareci? HA, HA!!!
Trist şi speriat de moarte, s-a întors şoricelul acasă să se descurce singur cu capcana de soareci ce-i ameninţa viaţa.
Noaptea s-a auzit un clic, ca atunci când se închide o capcană de şoareci. Nevasta gospodarului a sărit din pat să vadă ce s-a prins în capcană. Spera să fie şoarecele care îi mânca zilnic din cămară. În întuneric nu a văzut că în capcană se prinsese un şarpe extrem de veninos. Şarpele a muşcat-o, iar femeia a fost transportată la spital. A fost tratată şi apoi lăsată acasă cu temperatură mare. Ştiind că cel mai bun tratament în caz de temperatură e supa proaspătă de găină. A luat gospodarul găina şi a tăiat-o ca să facă supa. Vecini şi prieteni au venit de departe să viziteze bolnava şi stăteau cu ea cu schimbul. Ca să-i hrănească, gospodarul s-a văzut nevoit să taie porcul. Femeia se simţea tot mai rău, iar nu după mult timp a murit. Mulţi cunoscuţi au venit, iar pentru masa de după înmormântare a trebuit gospodarul să taie şi vaca.
MORALA: Dacă veţi auzi că cineva are o problemă şi vi se va părea că ea nu vă va atinge, amintiţi-vă că atunci când cel mai slab e ameninţat, toţi suntem în pericol!
Lectie de ecologie
Azi am avut de luptat cu un militant ecologist, mai ceva decat cei din Greenpeace! M-am apucat sa tai iarba din fata casei si de prin curtea bunicii sotiei. O sa ziceti ca-s baiat bun, dar fiica-mea nu a fost de aceeasi parere: cum am bagat trimmerul in functiune, a inceput sa vocifereze ca o dor urechile, iar in momentul in care am trecut pe o portiune unde erau ceva flori salbatice, m-am trezit apostrofat si amenintat „sa nu-mi tai florile…!” O si vedeam legandu-se cu lanturi de fiecare firicel de musetel, gata sa stea si sa infrunte fortele de represiune a spiritelor libere si justitiare. Parca si amenintarea neterminata sugera asta. Sau pur si simplu sugera represiuni mai diabolice, mai bine ticluite, care sa-mi dea cosmaruri pentru nenorocirea pe care am adus-o florei din Giris. Si acum ma chinuie gandrile „cum va razbuna Bulina florile taiate? Daca ma leaga in somn si ma tortureaza pana promit solemn sa nu mai tai niciodata flori? Sau mai grav, daca nu mai vorbeste cu mine niciodata?” La aceasta ultima intrebare, trebuie sa recunosc ca m-am cutremurat si am trecut la planul B, adica i-am lasat o portiune, unde cresteau mai multe flori si mai dese, neatinsa, ca sa imi ierte nitelus din pacate.
Sper sa dorm bine la noapte si sa ma trezesc liber dimineata si nu prin cine stie ce temnita intunecata! Daca nu scriu mai mult de zece zile, e vai de capul meu si am fost pedepsit la aspra osanda!
Educatia – marea problema a societatii romanesti
Cand vorbesc de educatie, nu ma refer in mod specific la unitatile de invatamant ci cuprind aici mai ales educatia primita in „cei sapte ani de acasa”. Ei bine, aici avem o foarte mare problema, noi, romanii, ca popor, iar problema
Semne bune anul are, dar si semne de-ntrebare….
Cel putin luand in calcul apetitul finantelor pentru stabilirea de noi taxe si impozite (vezi impozitarea pensiilor sau stabilirea alocatiei copiilor in functie de veniturile parintilor), as putea spune ca
Pompier voluntar pentru o seara
Seara de ieri, parea sa incepa ca orice seara linistita in familie, cu atat mai linistita cu cat obosit fiind dupa expozitia din week-end, m-am intins in pat cu speranta ca voi dormi. Cum altfel sa poti dormi decat la televizor? Si cum altfel decat la Discovery? Butonand asadar in cautarea unui program interesant pe Discovery, aud pe strada niste urlete de te treceau transpiratiile. Cum vecinii mei mai au obiceiuri d’astea, am iesit la geam sa le spun, la acelasi nivel sonor, ca la ora 21:00 nu prea e decent sa trezesti cartierul.
Mic ghid de traducere din limbajul femeilor (dedicat barbatilor)
BINE
Acesta este cuvantul pe care femeile il folosesc ca sa incheie o discutie, cand ele au dreptate iar tu trebuie sa taci din gura .
Viata de dupa… (discutie intre doi embrioni)
Discutie intre doi embrioni
(autor necunoscut)
„- Si tu crezi in viata de dupa nastere?
– Desigur. Dupa nastere trebuie sa urmeze ceva. Probabil ca ne aflam aici tocmai pentru a ne pregati pentru ceea ce urmeaza.
– Ce prostie! Dupa nastere nu urmeaza nimic. Si, de altfel, cum ar putea sa arate?
Eterna şi fascinanta Românie – azi, legislaţia
Ce te faci dacă la un moment dat ai avut firmă, ai pus-o pe linie moartă, iar în anul ce a trecut te-ai trezit că trebuie să plăteşti impozitul forfetar? Păi simplu: o suspenzi sau o lichidezi! Dar ce te faci dacă tu ca asociat unic
1 Decembrie – o altă zi…
Deşi toată lumea ştie că azi e ziua naţională a României, nimeni nu pare a băga de seamă. E zi liberă, deci ne odihnim. Mai un mic, o bere, un vin sau mai ştiu eu ce. Românii sunt atât de obosiţi încât cu greu îşi găsesc timp pentru a sărbători ziua ţării lor. Mai repede ar sărbători 4 sau 14 iulie, că e la modă să te dai internaţional. Asta este ziua care ne arată ce suntem cu adevărat: o populaţie, nu un popor.
Tristă zi, tristă ţară!
Cardul de credit
Ştiu că abordez un subiect super-dezbătut de blogosfera românească, dar nu mă pot abţine să nu scriu şi eu câteva rânduri. În primul rând să ne dumirim ce e acela un card: o bucăţică de plastic ce dă posesorului posibilitatea să spună „am cu ce bă, am cu ce!”. Şi nu-l poate nimeni contrazice. Perversitatea cea mai mare e frăţiorul cardului, este vorba despre cardul de credit. Ăsta, pe lângă că îl face pe posesor să se dea jmecher, îl poate face să şi creadă că este. Pentru că poate. Pentru că are. Pentru că …. Ei bine aici începe distracţia: de multe ori
După 20 de ani…
Acum 20 de ani (aproape), un pastor reformat maghiar din Timişoara reuşea să strângă în jurul său, pe lângă enoriaşi, o mulţime imensă de români. Manifestaţia şi-a schimbat destul de repede cursul, ajungând o manifestaţie anti-regim. Astăzi, UDMR, se raliază alianţei româneşti din jurul neamţului Johannis. Nu ştiu dacă impactul pentru viitor va fi
Azi am fost judecător…
Nu e vorba despre profesia mea de bază, ci de faptul că am fost prezent la Colegiul Tehnic „Traian Vuia” din Oradea, la Săptămâna Antreprenoriatului Global, în calitate de membru al juriului ce trebuia să analizeze prestaţia elevilor în cadrul concursului de idei de afaceri „Lumea ta, afacerea ta”. Din juriu au făcut parte prof. Florin Negruţiu, inspector şcolar; directorul Colegiului Tehnic „Traian Vuia”, prof. Dorel Şaitoş şi din partea agenţilor economici, subsemnatul. Desfăşurarea concursului a avut loc sub egida Junior Achievement, ca rezultat al parteneriatului dintre Junior Achivement România şi Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Inovării.
Teoria „numărului doi”
Poate că pare ciudat să o susţin eu, pentru că mi-a fost expusă de un prieten din preistoria vieţii mele. Este vorba de cel supranumit Teo Fabi. Adică pentru cei foarte apropiaţi, Doru, iar pentru colegi, Teo.
Teoria asta zice aşea: de ce să vrei să fii numărul unu? Păi cum de ce? Asta ar însemna că eşti cel mai bun, el primo, first! Cine nu şi-ar dori să fie primul în domeniul lui? Poate doar un prost! Şi totuşi… Cel mai câştigat este cel de pe locul doi (!?!). WTF? Oare toată lumea se ghidează după zicala antică „Save the best for last„? Cum aşa? Păi
Avem echipe, da’ n-avem valoare!
Dacă până nu demult mergeu în cupele europene 2-3 echipe, din care una făcea figuraţie, anul acesta avem 5, din care una joacă iar restul fac figuraţie. Ce a demonstrat echipa naţională au demonstrat şi echipele de club: nimic. Suntem alături de Insulele Feroe, Lituania, Letonia, Estonia, Lichtenstein, San Marino şi alte câteva superputeri ale fotbalului mondial. Pur şi simplu ar trebui ca UEFA şi FIFA să înfiinţeze o nouă competiţie care să reunească aceste mari echipe: ospătarii sanmarinezi cu chefliii români, pescarii feroezi cu oierii din Carpaţi! Vă daţi seama ce derby-uri ar ieşi? Ar fi o piatră de încercare pentru forţele de ordine din întreaga lume să asigure securitatea la astfel de meciuri cu miza si de risc maxim!
Unirea din Urziceni e singura echipă care mai mişcă ceva şi asta cred că se datorează 100% antrenorului care are atât ştiinţa jocului cât şi ştiinţa motivării jucătorilor.
Sunt dator, dar mă revanşez
Dacă au văzut cei de la editura Cartea Copiilor ca nu mă ţin de cuvânt să comentez chestii mai grele (vezi aici), mi-au făcut o ofertă de nerefuzat, probabil ca să redobândesc tainele cititului. Oferta consta intr-o cărticică pentru Bulina Atomică, pe care să o comentez. Având în vedere că nu am avut mult de citit, am comentat-o urgent.
Iată, dar, cum am devenit şi critic literar. De acum încolo doresc să fiu numit „MAESTRE”, iar ca nume de alint accept „micul Călinescu” sau „micul Manolescu”. Aşadar luaţi aminte!
Daniel Dăianu la Oradea
Am fost azi la ora 16:00 la sala mare a Primăriei, pentru cartea lansată de chiar autorul ei, Daniel Dăianu, intitulată „Capitalismul încotro”
După titlu ai spune că omul nu are o coloratură politică, ci mai degrabă neutră. Ei bine, dl Dăianu este liberal, deci, teoretic, un susţinător al capitalismului pur. Ei bine, nu e aşa. Din cele câteva cuvinte adresate audienţei am desprins că domnia sa este adept al liberalismului „cu anumite limite” sau cum a mai spus: reglementat.
Dl Dăianu a subliniat un fapt ştiut deja: „criza era previzibilă şi a şi fost prevazută cu mult timp înainte”. Ce a mai subliniat a fost că vocile care anunţau o iminentă criză au fost înnăbuşite, făcând loc celor elogioase la adresa intervenţiei minimaliste a statului (oare Patriciu a auzit?). Cu toate acestea criza „nu este un eşec al capitalismului, la fel de mare ca eşecul trăit al comunismului”.
Ceea ce trăim „nu este o criză ciclică, normală în viaţa economică, ce se poate rezolva prin politici monetare”. Cu alte cuvinte criza actuală este de altă natură şi poate avea urmări nebănuite, pentru simplul fapt că măsurile cu care erau obişnuiţi economiştii nu au efect, la fel cum gripa aviară nu are acelaşi tratament cu gripa comună. O soluţie sugerată este aceea a economisirii, „dar noi, europenii şi americanii, nu avem deprinderea economisirii, noi suntem consumişti”. Probabil asta stă la baza relativei stabilităţi din zona orientului îndepărtat.
Dar cum s-a ajuns aici? Cel puţin asta e întrebarea care m-a împins pe mine spre această lansare. „Politicul a intervenit pentru dereglementarea pieţelor, şi nu în mod dezinteresat”, a fost afirmaţia care mi-a dat apă la moară. Ştiam că piţele de capital au inventat derivatele care au umflat artificial economia americana şi mai apoi cea mondială. Eu înţeleg că tot acel tip consumist a fost la baza inflamării economice ce a cuprins lumea. Dacă nu era el, pieţele nu se dezvoltau deşănţat, marketingul nu atingea noi culmi ale manipulării voinţei consumatorului… etc, etc, etc. Atunci nici creditul de consum nu ar fi luat o asemenea amploare (şi implicit nici piaţa ipotecară nu se poticnea aşa cum am vazut acum 2 ani că s-a întâmplat în USA). Creditul şi ipoteca nu erau o constantă ci o excepţie şi nu ar fi căzut în prăpastie la braţ. Dar asta e părerea mea.
Mai spunea domnia sa că nu ne mai putem aştepta la creşteri peste 6-7% în viitor. Clar! Fără creditare nu ne mai putem aştepta la creştere economică de nici un fel, cel puţin noi, românii. Una din concluzii fiind că „România ar avea nevoie de 10-15 ani de linişte pentru a construi material dar şi uman”. Asta e şi mai clar! Uman suntem pe nicăieri, nu în afara Europei ci în afara epocii moderne, undeva prin Evul Mediu.
Mi-am lămurit câteva din nedumeririle legate de criză. Astfel pot spune cu tărie ca noi suntem doar o victimă în acest şir de evenimente, la fel ca şi celelalte state aflate în dezvoltare. Voi reveni cu impresii pe această temă după ce voi citi cartea.
În sală au fost prezenţi mai mult angajaţi ai Primăriei sau oameni din staff-ul primarului (e bine să te vadă şeful că stai peste program), dintre care cred că cei mai mulţi au înţeles doar partea cu reducerile din sectorul bugetar, pentru corelarea cheltuielilor bugetare cu veniturile în scădere (asta ar însemna că buzunarele trebuiesc umplute rapid, până mai au loc de muncă). Prea puţini specialişti prezenţi. Probabil erau ocupaţi să repună economia pe picioare sau făceau alte lucruri mai bune, de exemplu se uitau la telenovela preferată. Întrebări puţine, presă şi mai puţină.
Declarație de avere
Nu e vorba de declarația mea de avere (oricum nu am nimic) ci a românilor în general. Cum arătăm ce de bani avem noi? Simplu! Ne expunem. Cum? Eeeeei….fiecare cum poate. În ultima vreme, de exemplu, am văzut o grămadă de lume cu căței de pluș de la Real în geamul mașinii.
Și acum hai să facem câteva calcule:
Un cățel din ăla face 25 de puncte. Un punct se primește pentru 40 de RON de cumpărături. Deci 25 puncte X 40 RON = 1000 RON/bucata de cățel (‘eftin dom’ne). După cum se vede una din mașini are și în față și în spate cățeluși (am numărat 5). De unde rezultă 5 cățeluși X 1000 RON = 5000 RON cumpărături. CINCI MII DE LEI NOI! CINCI ZECI DE MILIOANE DE LEI VECHI!! Adică undeva pe la 1150 de euro!
Și mai zic românii că nu au bani… Unde vedeți voi criză, că eu pe unde întorc capul văd numai cățeluși!!!
Cat traim, invatam
Ca un facut, mereu ma lovesc de zisa marelui Lenin: „Invatati, invatati, invatati!” Chiar daca nu scriu cum as vrea, citesc destul de mult si multe. Articole, bloguri si alte alea informative despre ce si cum se intampla si pe unde se intampla. Am dat peste un articol care face analiza micro a blogurilor din Romania. Sincer, l-as fi numit „Ciocoii vechi, si noi… ceilalti”. Dar am vazut apoi ca e un raspuns la un alt articol care vrea sa fie putin mai acid la adresa greilor blogosferei.
E bine de stiut ca aia marii nu raspund alora mici. Eu unul nici nu vroiam sa-mi raspunda ci doar sa-mi dau cu parerea. Ca nu-mi dau linkuri aia de-s la mine in lista, nu ma intereseaza nici macar atat, pentru ca lista am facut cu ce-mi place mie sa citesc, nu ca sa fac exchange. Cat despre faima si bani …. aici asa e: le doresc si le caut, dar nu scriu nici atat de bine si nici atat de mult ca sa le pot dobandi; nu ma informez atat de bine si de mult, cu toate ca citesc destul de mult. Aiurea, nu?
Anunt pe aceasta cale ca mereu asta a fost cursul: egalitate, dar nu pentru catei. Daca vrea cineva sa fie mare, nu are decat sa se apuce serios de munca, iar rezultatele vor veni la un moment dat.
„SUCCESURI!!!”
Din seria "Ucenicul": YOU ARE FIRED !!!!!!
Am citit ca Donald Trump a dat-o cu oistea in gard cu una din multele lui firme. Pana aici nimic neobisnuit. Neobisnuit este ca omul de fier, atoatestiutorul si a toti angajatoru’ zice acum ca nu are nici o legatura cu respectivul cazino. Daca nu credeti, cititi aici.
Asta ma indeamna sa-i spun omului cu principii solide si cerinte inalte: YOU ARE FIRED MR. DONALD TRUMP !!!
Later edit: Daca macar jumate din cei concediati de m’nealui ajungeau ministrii in Romania, o duceam mult mai bine acum si poate aveam si autostrazi in urmatorul deceniu.
Efectul de domino (2)
Tot citind si ras-citind despre „criza mondiala” am dat peste o pagina destul de interesanta, in care sunt prezentate fel de fel de interviuri si pareri ale unor diversi manageri de IMM-uri.
Am speranta ca aceste citate sunt reale si nu inventate, dar citindu-le am senzatia ca si aud vocile celor care povestesc. Si parca aud o furie oarba in glasul multora, dar si mult adevar – in mod special unul care spune despre dezinteresul bancilor straine fata de mediul de afaceri romanesc.
Cititi aici.
Am regasit in text si o parere despre lege si arbitrariul aplicarii ei in Romania. Asta cred ca e cel mai mare adevar post-revolutionar: in Romania nu trebuie sa-ti fie frica de lege ci de cei care o aplica. De ce? Pentru ca o modeleaza asa cum doresc ei, iar la multitudinea de legi care se calca pe picioare, nu ai cum sa nu incalci vre-o prevedere legala respectand o alta.
Efectul de domino
Am inceput sa ma tem. Sa imi fie frica si de umbra mea. De ce? Simplu! Din cauza CRIZEI. Tot mai multa lume da vina pe criza pentru orice si in orice conditie. A ajuns un fel de sperietoare universala. Ai o problema cu soacra – e din cauza crizei; nu te mai asculta catelul – e din cauza crizei; e rau copilul – e din cauza crizei; e prost guvernul – e din cauza crizei … Bine, asta ar fi fost prost oricum, cu sau fara criza. Cel putin cu Boc premier putem spune ca abia am dat frau liber crizei. Un guvern pitic pentru economii bugetare: e mic premierul? foarte bine! economie de material pentru costume, camasi, cravate, pantofi… Ba nu, la pantofi nu, pentru ca am inteles ca totusi inca e pe picior mare…. sau poate pe cai mari?…
Nu conteaza. Ideea e ca guvernantii habar nu au de implicatiile reale a crizei, dar s-au decis sa o agraveze prin inghetatrea tuturor cresterilor salariale in domeniul bugetar. SUPER! Asta asteptam! Dar completarea e halucinanta. Adica la urmatorii bugetari: invatamant, sanatate, functionari publici.
Boc a facut POC! Ma intreb, de ce nu se reduc salariile parlamentarilor? De ce nu se investesc bani in agricultura? Sau: de ce nu se reduc (la jumatate) salariile parlamentarilor, bani cu care s-ar putea face investitii in agricultura? Cred ca asa e mai corect. Ce am vazut in ultimele zile a intrecut limita incompetentei: taiem cresteri salariale, reducem personal, dar nu stim cu cat ajuta la bunul mers al economiei toate astea. Eterna problema romaneasca: sacrificii fara sa avem un orizont de speranta.
Mai draga ….
Am senzatia, parcurgand paginile blogosferei, ca razboiul pentru ratingul televiziunilor se muta incet-incet in domeniul web. Sunt intristat sa vad cum doi oameni, aparent normali, se iau unul de altul in cel mai dur mod cu putinta. Nu prea inteleg de ce se „ciomagesc” cu atata virtute, cand ar putea impreuna sa isi canalizeze eforturile spre cu totul alte probleme, pe care dealtfel le cam ating ambii din cand in cand. E vorba de Mircea Badea si de Serban Huidu. Parca o alta lupta pentru alegerea „celui mai tare din parcare” aveam noi nevoie acum.
Mai baieti, bagati-va mintile in cap si incercati ceva constructiv impreuna. Fiti siguri ca vor fi destui cei care sa se alature unei astfel de cauze, mai ales ca acum nemultumirile sunt tot mai multe, iar frustrarile „celor multi” la fel. Dar poate ca totusi asta e soarta romanilor: sa avem lideri de opinie, dar sa traga in directii diferite in timp ce se balacaresc intre ei, impartindu-si adeptii si indreptandu-i unii impotriva altora.
Pe post de concluzie voi da un banc:
„Odata doi everei aveau o pricina. Neajungand la un acord, ajung cu ea in fata rabinului la judecata. Ascultandu-l pe primul, rabinul zise:”Ai dreptate!”. Langa rabin era si un tanar aspirant in tainele rabinatului, intelept si scolit, care isi facea ucenicia. Acesta din urma intari spusele rabinului dand usor din cap. Cand cel de-al doilea isi spuse pasul, rabinul batran spuse:”Ai dreptate!”. Tanarul ucenic-rabin, uimit, astepta pana iesi omul si-l intreba pe mai varstnicul sau maestru: „Dar rabi, nu se poate ca amandoi sa aiba dreptate in acelasi timp! Nu e logic! Nu se poate ….”. La argumentatia tanarului sau ucenic, batranul rabin se uita fix la el si-i spuse: „Sa stii ca si tu ai dreptate!”
Formidabil !!!
Uite ca e si criza buna la ceva. Poate asa revenim si noi la valorile normale ale bunului simt.
POATE.
Back to work!
Hello. Bine am revenit din concediu. Si bine m-ati regasit.
Ei bine, chiar am fost in concediu si chiar m-am odihnit … putin. Mai un examen picat, mai niste plimbari cu Andreea (mica bulina atomica), mai o masina busita. Una peste alta, nu e chiar rau sa-ti faci concediul deodata cu soacra. Mai pui de cate o mica reconciliere… cel putin temporara.
Asadar, in curand cu impresii noi, despre noi si despre voi sau pentru voi… habar nu am. Ma simt ca un ET aterizat in plin camp gravitational pe o planeta albastra, careia locuitorii ii zic Terra(daca ar sti maestrul Spielbrerg cati alieni sunt in Romanica, si-ar muta in intregime studiourile la Buftea).
"Da' tu de ce nu mai scrii?"
… zise deunazi Bogdan, al meu coleg.
Primul motiv ar fi ca nu ma mai duce capu’. Il duc eu pe el de colo-colo ca un bezmetic. Am un program cel putin aiuritor de simplu. Dimineata ma trezesc, imi beau cafeaua, astept pana se trezeste Andreea, fac un dus, ma imbrac si pornesc spre birou. Odata ajuns, incep „ziua de munca” cu o tigare (chiar doua) si cu inca o cafea, dupa care ma pun sa mananc. Dupa aia urmeaza incepand cu ora 11 „stresu'”: stau cu ochii pe ceas pana la ora 5 (17:00) ca sa fiu sigur ca mai trece o zi pana la binemeritatul concediu, care va veni pe 1 septembrie.
E greu, nu? Voi ce ati face sa fiti in locul meu? v-ar mai arde de scris?
O alta intrebare a susnumitului coleg era: „Da’ despre excursia la Paris nu scrii nimic?”
Sincer, inca nu mi s-au decantat evenimentele si nu vreu sa confuzez publicul (ala unu’) cititor cu ceva greseli geograficale; mai exact nu vreu sa bat campii si sa spun prapastii. Da’ despre excursie tot scriu io ceva, nu va las nepovestiti drajilor!
De ce scrie unii …
Mereu m-am intrebat de ce sunt atat de multi blogeri si de ce sunt atat de putini ziaristi, scriitori sau orice fel de alti truditori in ale scrisului? De ce unii o fac din pasiune, iar altii pentru o paine pe masa? Stiam ca romanul s-a nascut poet, dar pe masura ce trece timpul aflu ca din nastere e scriitor, jurnalist, nuvelist si prea putin poet. Problemele dezbatute in bloguri nu au catusi de putin de a face cu poezia.
Si totusi de ce sunt romanii asa de mari blogeri? Sa fie un sindrom de libertate acuta scapata de sub orice control, ce a coincis in mod fericit cu raspandirea internetului pe plaiurile mioritice? Poate. Poate ca da, poate ca nu, dar asta in mod sigur!
Astept raspunsuri.
P.S. Inca mai astept raspunsuri.