Reorganizarea administrativ-teritorială a României: de ce mai puține UAT-uri ar putea însemna o administrație mai eficientă

România are, în acest moment, aproape 3.200 de unități administrativ-teritoriale (UAT-uri) — 41 de județe plus municipiul București, și peste 3.180 de orașe și comune. Comparativ cu alte state europene de dimensiuni similare, e o fragmentare teritorială neobișnuit de mare. Suntem, cumva, campioni la asta — din păcate nu e un campionat la care să vrei să câștigi.

Subiectul a revenit în atenția publică datorită unei aplicații interactive realizate de Cosette Chichirău, care simulează, UAT cu UAT, ce ar însemna o comasare a comunelor mici într-o structură administrativă mai suplă. Am inclus aplicația mai jos, ca s-o poți explora chiar tu, pe județul tău — și, sincer, dacă tot ai deschis-o, s-ar putea să-ți strici ziua:

https://cosettechichirau.github.io/reformaadm

De ce a ajuns subiectul pe agenda publică

Datele din spatele aplicației, extrase din execuția bugetară de la finalul lui 2025 și din recensământul din 2021, arată o imagine destul de dură. Peste 2.000 de comune — aproximativ 63% din total — nu-și pot acoperi cheltuielile de personal din veniturile proprii. Aproape 2.500 de localități, adică 78,5%, au sub 5.000 de locuitori. La nivel național, cheltuielile de funcționare ale UAT-urilor (fără consiliile județene) însumează circa 76 de miliarde de lei, în timp ce veniturile proprii colectate acoperă doar aproximativ 46 de miliarde — cam 60% din necesar. Restul vine din transferuri de la bugetul central, adică din impozitele tuturor, indiferent unde locuiesc.

Un exemplu concret, din județul Iași: din cele 98 de UAT-uri, 76 (adică 77,6%) nu-și pot plăti cheltuielile de personal din venituri proprii, iar 96 din 98 nu-și pot acoperi nici cheltuielile de funcționare. Practic, aproape întreaga structură administrativă a județului trăiește din bani transferați de la centru. Sau un exemplu din Sălaj: comuna Zalha, cu 767 de locuitori, are venituri proprii de circa 663.000 de lei, care acoperă doar 20% din cheltuielile de funcționare de 3,3 milioane de lei. Restul de 80% — ghiciți de unde vine.

Acestea nu sunt cazuri izolate — sunt, mai degrabă, regula. Un fel de „normalitate” cu care ne-am obișnuit atât de bine, încât aproape nu ne mai mirăm. Și tocmai de-aici pornește discuția despre reorganizare.

Ce înseamnă, de fapt, „reorganizare administrativ-teritorială”

Pe scurt: comasarea mai multor UAT-uri mici într-una singură, mai mare, cu un singur primar, un singur consiliu local și un singur aparat administrativ, în loc de mai multe structuri paralele. Nu înseamnă că satele dispar sau că oamenii rămân fără primărie în apropiere — de regulă, fostele sedii rămân puncte de lucru pentru cetățeni (stare civilă, taxe, asistență socială), doar conducerea și bugetul se consolidează. Da, știu, sună aproape prea rezonabil ca să prindă la noi din prima încercare.

Ideea centrală din simularea Cosettei Chichirău este un prag minim de aproximativ 5.000 de locuitori per UAT — sub acest prag, o comună rareori are masa critică de contribuabili și activitate economică necesară pentru a-și susține singură aparatul administrativ.

Beneficiile teoretice ale unei reduceri de UAT-uri

Zic „teoretice” nu ca să mă asigur din start, ci pentru că orice beneficiu de mai jos depinde, evident, de cum se face treaba — și noi avem un talent aparte de a transforma idei bune în implementări dezamăgitoare. Dar, presupunând că cineva chiar are grijă de detalii, iată ce ar aduce o comasare bine gândită:

Reducerea numărului de posturi din administrația locală — mai puține primării înseamnă mai puțini primari, viceprimari, secretari, contabili și consilieri locali plătiți din bani publici, pentru aceeași populație deservită.
Economii de scară — un singur departament de contabilitate, un singur sistem informatic, o singură flotă de utilaje de întreținere, în loc de zeci de structuri paralele care fac, în esență, aceleași lucruri la scară mică.
Capacitate administrativă mai mare — o comună mai mare își poate permite specialiști (jurist, inginer, arhitect) pe care o comună de 800 de locuitori nu-i poate angaja niciodată full-time.
Acces mai bun la fonduri europene — proiectele de infrastructură necesită cofinanțare și capacitate de a scrie și implementa proiecte; UAT-urile mici pierd frecvent astfel de oportunități din lipsă de personal calificat.
Reducerea dependenței de transferurile de la buget — mai puțină birocrație redundantă, deci mai mulți bani rămași pentru investiții reale în drumuri, apă, canalizare, educație.

Ce s-a întâmplat în alte țări care au făcut asta

România nu ar fi prima țară care încearcă așa ceva — de fapt, ar fi una dintre ultimele din regiune cu o hartă administrativă atât de fragmentată, ceea ce spune ceva și despre viteza noastră obișnuită de reacție. Câteva exemple relevante:

Danemarca (2007)

Poate cea mai citată reformă administrativă din Europa. Danemarca a redus numărul de municipalități de la 271 la 98, iar cele 14 județe au fost înlocuite cu doar 5 regiuni, responsabile în principal de sănătate. Pragul folosit a fost de minimum 20.000 de locuitori per municipalitate. Rezultatul: mai puțini aleși locali (de la aproape 4.700 de consilieri municipali la aproape jumătate), dar administrații locale cu mult mai multă capacitate de a gestiona servicii complexe — educație, servicii sociale, planificare urbană.

Grecia — reforma „Kallikratis” (2010-2011)

Sub presiunea crizei datoriilor suverane, Grecia și-a redus numărul de municipalități de la 1.034 la 325, ajungând la o dimensiune medie de aproximativ 31.000 de locuitori per municipalitate — comparabilă cu media europeană. Obiectivul declarat a fost consolidarea fiscală: reducerea costurilor operaționale, eliminarea departamentelor duplicate (contabilitate, planificare, control) și economii estimate la jumătate de miliard de euro pe an în primii ani de aplicare. Nu a fost lipsită de controverse — comunitățile mici s-au plâns de pierderea autonomiei locale — dar a rămas reforma de referință pentru statele aflate sub presiune bugetară. Se pare că, uneori, ai nevoie de o criză ca să te apuci de o reformă evidentă de trei decenii.

Letonia (2021)

Un exemplu mai recent și, ca punct de plecare, destul de apropiat de situația României: Letonia a redus numărul de municipalități de la 119 la 43, iar numărul total de consilieri locali aleși a scăzut de la peste 1.600 la sub 700. Noile unități administrative au fost construite în jurul unor orașe-nucleu, cu scopul explicit de a crea structuri suficient de mari încât să poată angaja personal calificat și să poată gestiona investiții serioase, nu doar cheltuieli curente.

Ucraina (2015-2020)

Poate cel mai surprinzător exemplu din regiune. Ucraina a comasat, printr-un proces gradual, peste 11.000 de sate și localități mici în doar 1.469 de „hromade” (comunități teritoriale unificate), fiecare cu bugete și competențe mult mai mari decât fostele structuri fărâmițate. Reforma a fost însoțită de o creștere a cotei din impozitul pe venit rămasă la nivel local, de la 25% la 60% (ulterior 64%). Partea interesantă: mai mulți analiști leagă parțial reziliența comunităților ucrainene din timpul războiului — capacitatea lor de a se organiza local, de a menține servicii esențiale sub presiune — tocmai de această reformă, făcută cu ani înainte de invazie. Un exemplu rar în care „reforma administrativă plictisitoare” s-a dovedit, ulterior, relevantă pentru supraviețuirea unei țări.

Republica Moldova (în curs, 2024-2027)

Cel mai apropiat exemplu de noi — și geografic, și ca stadiu al discuției. Peste 87% din primăriile Republicii Moldova (776 din 892) au sub 3.000 de locuitori, o fragmentare cel puțin la fel de accentuată ca a noastră. Guvernul de la Chișinău a pornit, începând cu aprilie 2026, un proces de comasare a primăriilor, cu un prag minim de 3.000 de locuitori, plus reducerea numărului de raioane de la 32 la 10. Peste 550 de primării au intrat deja voluntar în proces — la Ungheni, de exemplu, zece primării urmează să formeze o singură entitate de peste 44.000 de locuitori. Cadrul legal urmează să fie adoptat până în octombrie 2026, cu aplicare după alegerile locale din noiembrie 2027. Progresul e, deocamdată, în plină desfășurare — dar cel puțin subiectul e pe masă, discutat public, cu consultări, nu doar cu o aplicație distribuită pe Facebook și uitată după o săptămână. Ceea ce, recunosc, e cam ce riscă să pățească și articolul de față.

Cum ar putea arăta, pas cu pas, o reformă în România

Fiindcă tot am ajuns până aici cu exemplele altora, merită schițat și cum ar arăta, teoretic, procesul la noi — nu ca un proiect de lege, ci ca o hartă mentală a etapelor pe care le presupune orice reformă de acest fel, judecând după cum au procedat celelalte țări de mai sus. Etapizarea de mai jos e ipotetică, nu o previziune — realitatea politică românească are un talent demonstrat de a adăuga pași suplimentari, de obicei numiți „grup de lucru”.

Diagnostic și prag legal. Stabilirea, prin lege, a unui prag minim de locuitori per UAT (fie el 5.000, cum sugerează simularea Cosettei Chichirău, fie altă valoare rezultată din dezbatere) și cartografierea tuturor UAT-urilor care nu-l ating — practic, harta pe care aplicația online o face deja, dar asumată oficial de un minister, nu de un cetățean cu inițiativă.
Consultare publică și cadru legislativ. Dezbatere cu autoritățile locale, asociațiile de primari și societatea civilă, urmată de un proiect de lege care stabilește regulile jocului: ce se întâmplă cu personalul, cu patrimoniul, cu numele localităților, cu punctele de lucru rămase în fostele sedii. Etapa cea mai lentă, aproape sigur, și cea în care majoritatea reformelor românești mor frumos, în comisii parlamentare.
Comasare voluntară, stimulată financiar. O perioadă (2-3 ani, după modelul ucrainean sau moldovenesc) în care UAT-urile care se comasează din proprie inițiativă primesc stimulente clare — fonduri suplimentare de investiții, prioritate la proiecte cu finanțare europeană, cote mai mari din impozite reținute local. Ideea e ca primul val de comasări să fie, cât de cât, o alegere, nu o pedeapsă.
Comasare normativă pentru restul. După expirarea perioadei voluntare, UAT-urile rămase sub prag și necomasate sunt reorganizate prin lege — cu o hartă stabilită central, dar ținând cont, pe cât posibil, de arondările naturale (bazine economice, drumuri existente, istoricul comun), nu doar de linii trase pe hartă din birou.
Alegeri locale pe noua hartă. Primul set de alegeri desfășurat deja pe structura administrativă nouă, cu un singur primar și un singur consiliu local per UAT comasat — momentul în care reforma devine ireversibilă în practică, nu doar pe hârtie.
Tranziția administrativă. Fuzionarea efectivă a bugetelor, patrimoniului și personalului — cu gestionarea reducerilor de posturi prin pensionări naturale și redistribuire, nu concedieri în masă — și transformarea fostelor primării în puncte de lucru locale, cu program clar pentru cetățeni.
Evaluare și ajustări. La 3-5 ani de la aplicare, o evaluare independentă a rezultatelor — economii reale realizate, calitatea serviciilor, satisfacția cetățenilor — cu posibilitatea de a corecta din mers arondările care s-au dovedit nepotrivite. Etapă pe care, sincer, mi-e greu să mi-o imaginez întâmplându-se cu adevărat, dar o pun aici din optimism profesional.

Ce ar trebui avut în vedere, ca să nu fie doar o hartă frumoasă

Experiența altor țări arată și unde apar frecările — și, cunoscându-ne, e musai să le luăm în calcul din prima, nu după ce apar primele proteste în fața Guvernului:

Distanța față de cetățean. O comună comasată nu trebuie să însemne că un pensionar dintr-un sat trebuie să facă 40 de kilometri ca să-și depună o cerere. Punctele de lucru locale (foste primării, transformate în ghișee unice) sunt esențiale pentru ca reforma să nu fie percepută ca un abandon al satelor mici.
Identitatea locală. Numele satelor, tradițiile, evenimentele locale nu dispar odată cu fuziunea administrativă — dar comunicarea publică trebuie să clarifice asta explicit, altfel reforma se lovește de o rezistență emoțională greu de depășit (și, la noi, orice e „impus de la centru” pornește deja cu un handicap de imagine).
Tranziția personalului. Reducerea posturilor trebuie gestionată — prin pensionări naturale, redistribuire către posturi vacante din alte instituții publice, programe de recalificare — nu prin concedieri brutale peste noapte, care ar bloca orice sprijin politic pentru reformă.
Voința politică pe termen lung. Toate exemplele de mai sus au fost reforme impuse de la nivel central, cu costuri politice reale — pentru că fiecare primărie desființată înseamnă și posturi de primar sau consilier pierdute, iar cine e afectat direct se va opune vizibil, de regulă chiar înainte să citească toată propunerea.

Concluzie

Simularea Cosettei Chichirău nu e, așa cum se subliniază chiar în descrierea proiectului, o soluție gata de implementat — e un punct de plecare pentru o discuție care, în România, a fost amânată sistematic de zeci de ani, pentru că fiecare guvern se lovește de aceeași rezistență locală. Dar cifrele sunt greu de ignorat: două treimi din comunele țării nu se pot susține singure, iar exemplele din Danemarca, Grecia, Letonia, Ucraina și, mai aproape de noi, Republica Moldova arată că o reformă bine gândită — cu praguri clare, tranziție graduală și puncte de lucru locale păstrate — poate reduce birocrația fără să lase satele mici fără acces la servicii de bază.

Rămâne de văzut dacă România va găsi, în sfârșit, voința politică necesară — sau dacă discuția va rămâne, ca de atâtea ori, doar o hartă interesantă pe care o distribuim pe Facebook, comentăm două zile și uităm de ea, cu conștiința împăcată că am „dezbătut subiectul”.