Ce se întâmplă cu spitalul, școala și judecătoria ta, pe noua hartă administrativă

Am scris despre comune, județe, sistemul electoral și, cel mai recent, despre bani. Rămâne o întrebare pe care nimeni n-o pune direct în dezbaterile de regionalizare, deși e, poate, cea mai concretă pentru viața de zi cu zi a oamenilor: dacă se schimbă harta județelor, ce se întâmplă cu spitalul, școala și judecătoria de care depinzi acum?

Un precedent chiar la noi, pe care nimeni nu-l vede ca precedent: justiția

Aici e ceva ce merită spus de la început, pentru că răstoarnă puțin premisa din care pornesc, de obicei, discuțiile despre regionalizare: România are deja, de zeci de ani, un nivel administrativ care depășește județul — sistemul judiciar. Sub Înalta Curte de Casație și Justiție, funcționează 15 curți de apel, fiecare acoperind mai multe județe deodată (curtea de apel Cluj, de exemplu, acoperă și Bistrița-Năsăud și Sălaj și Maramureș). Sub ele, 42 de tribunale — câte unul pe județ plus București, cu câteva excepții specializate (tribunale comerciale la Cluj, Argeș, Mureș; un tribunal pentru minori și familie la Brașov). Iar la baza piramidei, 176 de judecătorii, organizate la nivel local, nu neapărat câte una per județ.

Practic, media e de aproape trei județe pe curte de apel — o structură multi-județeană funcțională, care există liniștit de decenii, fără să fi generat vreodată o dezbatere publică aprinsă despre „pierderea identității locale” sau „centralizare excesivă”. Dacă acest model funcționează pentru actul de justiție — probabil cel mai sensibil serviciu public la capitolul acces și proximitate — argumentul că orice regrupare administrativă peste nivelul de județ e automat nerezonabilă pierde din forță.

Ce s-ar întâmpla, concret, cu instanțele

Cu județele comasate (varianta cu 8 sau cea cu 20, din articolul anterior), logica cea mai simplă ar fi: tribunalele urmează noua hartă administrativă — un tribunal per „județ” nou, cu sediul în reședința regiunii. Judecătoriile, însă, ar trebui să rămână exact unde sunt acum, la nivel local — ele există deja independent de granițele județene stricte, tocmai pentru că sunt gândite pentru proximitate. Curțile de apel, care deja acoperă mai multe județe, s-ar putea ajusta ușor sau ar putea rămâne aproape neschimbate, fiindcă multe dintre ele deja se suprapun aproximativ peste conturul viitoarelor regiuni.

Riscul real nu e la nivelul instanței de judecată în sine, ci la tot ce gravitează administrativ în jurul reședinței de județ — barourile de avocați, birourile notariale, executorii judecătorești, arhivele, sediile parchetelor. O comasare la 8 „mega-județe” ar muta centrul de greutate al acestor structuri către un singur oraș mare per regiune, iar avocații și notarii din fostele reședințe de județ ar avea de parcurs distanțe mai mari pentru dosare care, acum, se rezolvă local.

Sănătatea: o rețea deja profund inegală

Aici realitatea de dinainte de orice reorganizare e, de fapt, motivul cel mai puternic pentru o regândire regională. România are 372 de spitale publice, dar distribuția e departe de a fi echilibrată: Bucureștiul, singur, are 51 de spitale publice — mai mult decât orice altă zonă a țării — în timp ce Tulcea are doar 2, iar Giurgiu și Bistrița-Năsăud au câte 3 fiecare. Nu vorbim despre o problemă creată de comasarea județelor; vorbim despre o inegalitate care există deja, sub actuala hartă de 41 de județe, și pe care fragmentarea administrativă n-a rezolvat-o niciodată — dimpotrivă, a permis-o, pentru că fiecare județ mic își gestionează separat propria rețea, fără nicio planificare la scară mai mare.

Consiliile județene coordonează deja marile spitale județene — deci, cu județe comasate, un consiliu regional ar gestiona o rețea spitalicească mult mai mare, cu mai multe resurse și, teoretic, cu posibilitatea reală de a planifica specializările medicale la nivel regional (un spital pentru cardiologie de urgență, altul pentru oncologie, altul pentru maternitate de risc înalt), în loc ca fiecare fost județ mic să încerce, fără succes, să aibă câte puțin din toate, cu rezultate mediocre peste tot.

Riscul, evident, e simetric cu tot ce am discutat în seria asta: planificarea regională poate însemna, în practică, închiderea sau retrogradarea unor spitale mici din fostele reședințe de județ, în numele „eficienței” — exact tipul de decizie care, corect sau nu, se simte imediat pe pielea oamenilor din zona respectivă, mai ales la urgențe, unde timpul de transport contează efectiv ca „viață sau moarte”. Orice regândire a rețelei spitalicești ar trebui să păstreze, obligatoriu, capacitate de urgență (camere de gardă, ambulanțe) în fiecare fostă reședință de județ, chiar dacă specializările complexe se concentrează regional.

Educația: cazul cel mai simplu, pentru că nu ar trebui să se schimbe mare lucru

Comparativ cu justiția și sănătatea, educația e cazul unde comasarea administrativă ar trebui să aibă cel mai mic impact resimțit direct de cetățean. Rețeaua de școli și grădinițe rămâne, oricum, organizată local — o școală dintr-un sat nu se mută nicăieri doar pentru că satul respectiv aparține acum unui județ mai mare. Ce s-ar schimba e strict nivelul administrativ de deasupra: Inspectoratele Școlare Județene (ISJ), organizate acum câte unul per județ, s-ar reduce la fel de mult ca și consiliile județene — de la 41 la 8 sau la 20, cu tot ce înseamnă asta pentru posturile de inspectori și personalul administrativ aferent, aceeași logică de reducere de funcții din articolul despre județe.

Singurul risc real aici: examenele naționale (evaluare, bacalaureat) și repartizările pe licee funcționează azi, în bună parte, pe circumscripții județene — un ISJ regional mai mare ar putea, teoretic, să ofere elevilor acces la o listă mai largă de licee performante, fără să fie nevoiți să treacă granița „artificială” a fostului județ. Ar fi, de fapt, unul dintre puținele efecte pozitive directe și vizibile pentru cetățeanul obișnuit, nu doar o economie bugetară abstractă.

Firul comun: separă rețeaua fizică de rețeaua administrativă

Dacă tot am trecut prin trei sectoare diferite, tiparul care iese la iveală e același peste tot, și merită spus, ca principiu general pentru orice reformă de genul ăsta: comasarea administrativă (cine conduce, cine planifică, cine alocă bugetul) nu trebuie confundată cu comasarea fizică a serviciilor (unde e, concret, clădirea la care ai acces). Tribunalul, spitalul mare, inspectoratul se pot regrupa regional, fără probleme reale — sunt structuri de conducere și planificare, nu puncte de contact zilnic pentru cetățean. Judecătoria locală, camera de gardă, școala din sat trebuie să rămână exact unde sunt, indiferent cine le administrează de la distanță. E, de fapt, exact principiul pe care l-am aplicat deja comunelor comasate, în primul articol din serie — doar extins acum la sănătate, educație și justiție.

Concluzie

Poate cel mai liniștitor lucru din tot articolul ăsta e că sistemul judiciar arată, cu propriul exemplu tăcut de zeci de ani, că o structură administrativă peste nivelul de județ chiar poate funcționa la noi, fără dramele pe care le-am tot invocat, ipotetic, în celelalte articole. Riscul real nu e la nivelul „se poate” — evident că se poate, curțile de apel o dovedesc zilnic — ci la nivelul „cum se face”: dacă reforma regrupează doar conducerea și planificarea, păstrând rețeaua fizică de servicii aproape de oameni, are șanse reale să funcționeze. Dacă devine, în schimb, un pretext pentru închideri de spitale și școli „ineficiente”, fără nicio garanție de acces local, atunci toate temerile din seria asta despre satele și fostele județe uitate devin, dintr-un risc teoretic, o certitudine.

Urmează, ca ultim articol din serie, o privire în urmă: ce ne poate învăța eșecul regionalizării încercate de Victor Ponta, în 2013-2014, blocată de Curtea Constituțională — poate cea mai directă lecție pe care o avem, la noi acasă, despre cum nu trebuie făcută o reformă de genul ăsta.